Poveştile de la Panticeu s-au mutat la: http://panticeustory.wordpress.com/

Share on Facebook

Pe scurt: scriu de zor la doctorat . Pana nu termin o teza care se numeste Inertii si discontinuitati metodologice in literatura comparata contemporana, nu am timp efectiv sa duc la bun sfarsit povestile. Insa, in principiu, va anunt ca:

1. ceea ce exista pana acum este de abia o patrime din povestile acestor personaje . Mai am mult de scris doar cu ele. Pana la secolul XX mai e cale lunga.

2. Mai am de introdus o gramada de personaje care inca nu s-au nascut. Habar nu am daca ma vor tine puterile sa scriu despre toti.

3.  Veste: tocmai mi-a parvenit vestea la Paris ca, dupa multe cautari , s-a dat de urma unei nepoate nonagenare a Gavrisoaiei, pe care de multa vreme o multime de verisoare , nepoate, si neamuri din Panticeu au cautat-o prin toata tara fara sa dea de urma ei. Ghiciti unde era: evident, in Panticeu!!!

Abia astept sa ma reapuc de scris, pentru ca nu stiu cum cititi voi, dar eu le scriu cu multa placere.

Share on Facebook

Există camere întunecate în care te nimereşti accidental, sau cautând obiecte comune, lipsite de importanţă, precum o maşină de sfărâmat nuci şi care îţi rămân în memorie nu atât pentru senzaţia de pierdere pe care ţi-o provoacă, ca şi cum cineva te-ar fi tăiat cu foarfeca din marginea unei fotografii, ci pentru acele puţine raze de lumină, pătrunse prin crăpături, izolate şi pronunţate, dintr-o dată, aproape tangibile, aproape trupeşti. Aveam, poate, mai puţin de patru ani când am intrat, târât de mână de bunica, în încăperea care fusese cândva salonul domnişorului Gheriu. La aproape un secol de la cele care se povestesc aici, camera îşi păstrase încă răcoarea care te izbea de fiecare dată când te refugiai acolo din dogoarea piaţului. Fusese transformată în cooperativa satului în anii cincizeci, odată cu venirea comunismului, când din casa dinspre vale unde locuise domnişoara Maria nu a mai rămas praf şi pulbere şi când singurul supravieţuitor al lumii Panticeului de pe vremea hanului lui Mendel, un domnişor Gheriu îmbătrânit, în continuare distins şi cu chipul întunecat, sprijinit de bastonul cu mâner de argint a dispărut pentru totdeauna într-una din maşinile Securităţii. Vechile curţi au fost rând pe rând folosite drept grajduri, dispensar şi mai apoi pe locul lor s-a ridicat şcoala. A mai rămas doar o parte din casa veche, cu o uşă care dădea drept înspre piaţ şi căreia i s-a spus mult timp cooperativa lui Victor, după numele omului care lucrase acolo ani de zile ca vânzător.  Printre tejghelele de pravalie, rafturile prelungi şi goale, butoaiele înalte, metalice, petele de ulei vărsate pe un ciment întunecat, dârele albe ale unor saci cu faină târâţi de colo până colo, în încăperea întunecată în care orbeai de îndată ce intrai din soarele de afară, se auzeau mereu zgomote ciudate. Victor povestea ca nu se poate scapa de şobolani, chiar şi atunci când nu mai primea aproape nici o marfă şi cooperativa rămânea goală. Chiar şi dimineaţa devreme, la primele ore ale dimineţii, dacă aşteptai autobuzul în faţa ei, auzeai îndărătul geamurilor ferecate cu gratii zgomote stranii. Lui Victor însuşi i se păru că aude într-una din zile la amiază bătaia vechii pendule din salonul Gheriului, deşi nu mai fusese văzută după dispariţia stăpânului ei.  Puteai să te gândeşti că uneori se auzeau înăuntru nu turme de şobolani, ci câini, alergând în pas alert dintr-o parte în alta a încăperii. Până înainte de a fi demolată această ultimă ruină, îmi plăcea să mă gândesc că trecutul se răzbună şi că toţi şoarecii pe care îi cruţase domnişoara Maria, scoţând afară cursele din odăile ei, crescuseră în timp, nevăzuţi de ochii sătenilor, neatinşi de bucatele otrăvite presărate pe la colţuri, ajungând, în sfârşit, adevăraţii stăpâni ai casei. Da, inevitabil, ajunge să iei substantivul „anii”, ca să îţi dai seama că mai devreme sau mai târziu va atrage după el cohorta de conjugări ale verbului „a trece”. Anii trec. Trecut-au. Vor trece. În engleză, în aspect continuu, they are fading away. Uneori însă, se întâmplă să mai şi stea pe loc.

Căci dimineaţa în care Grigoraşu Purecelui poposi în salonul Gheriului fu una luminată. Soarele pătrundea prin cele patru ferestre înalte care dădeau înspre curte şi badea Grigoraş putu să inspecteze în voie covorul, canapelele, fotoliile, masa de birou, cele două rânduri de perdele, draperiile roşii precum şi chipul Gheriului.

-No drace, dumneata ai slăbit! Parcă erai o ţâră mai plin la faţă, mai nealcoş. Amu gândeşti că eşti tăt copchiloi ca în zua în care ai vinit în sat. No faină treabă, că pă dumneata te muşcă câinii şi întinereşti şi pe mine unu mă muşcă şi mă fac şi mai bătrân decât îs. Nici unu din noi nu suntem la vârsta pă care o avem şi amândoi umblăm sprijiniţî  în cărjă, hem, hem, făcu badea Grigoraş, uitându-se la bastonul domnişorului.

-Rana s-a retras destul de repede. Din ceva pricină, însă, mă simt slăbit şi doctorul mi-a luat puţin sânge azi dimineaţă.

Când auzi una ca asta, moşu se înfurie şi se întoarse roşu la faţă către peretele din spate, ţintind cu privirea către locul în care peste ani şi ani avea să fie uşa cooperativei, ca şi cum ar fi vrut să îl prindă din urmă pe doctor şi să îl înşface de guler.

-Da futu-i nevoia lui de doctor, doctorii aieştia trebe tăţi spânzuraţî de coie, domnişor! Da cine îs ei să scoată treburi din trupu uominilor şi să bage alte lucruri la loc? Apăi dumneata nu ştii că sânjele îi viaţa şi că dacă îţi ie viaţa rămâi la fel de bleg şi de scuturat de cap ca o muiere lăuză? Te-o muşcat numa on câine, n-ai născut. Io unu i-am spus lui Margit că doftoru nu are ce cota la patu mnieu. Mai bine ştiu că mă rod jernii de viu ca pă Ştirbuţu din Cubleş.

Gheriu îl privi pe Grigoraşu Purecelui cu o privire atentă, mirată şi totuşi, în parte reţinută şi absentă, ca toată ţinuta lui şi apoi spuse:

-Dumneata ai trecut de nouăzeci de ani, fără să fi mers vreodată la doctor?

-De când îs, strigă moşul, aplecându-se înainte şi dezechilibrându-se, gata, gata să pice în nas. Să ştii dumneata că tot necazul vieţîî mele să traje di la doftori şi di la mintea lor încurcată care o născocit drăcovenia de a lua sănje de la uomini ca să îi faci sănătoşi. Încă aşe prostie mai rar. Doară dacă ne-am afla tare bine fără sânje, odată am scăpa de el şi am zburda tăţî ca mnieii.  Să ştii dumneata, domnişor, că tatu mamii mele nu o fost din Panticeu, că el la Cluj s-o născut. Dacă te uiţî bine la uăchii mei, vezî că îs o ţâră mai lunji decât trebe. Acuma dacă îi întrebi pă proştii aieştia de uomini din Panticeu, ţ-or spune că uăchii mei îs aşe de lunguieţî pântru cât de mult i-am mijit ca să mă uit după curve. Da nu aiesta-i baiu, baiu îi că tatu mamii mele s-o tras din neam tătăresc.

Apoi, aşteptând-o pe domnişoara Maria, moşul începu să povestească despre bunicul său matern, poreclit Tătariu, care era destul de înstărit şi ţinea, nu departe de vama Clujului de pe drumul care venea dinspre Vultur, un abator de vite. În faţă avea o prăvălie de carne, unde puteai găsi oricând slănină, cârnaţi, tobă, ba încă şi pastramă şi salamuri ungureşti, atât de iuţi, încât fiecară îmbucătură trebuia potolită cu două căni de apă. Dar nu asta a făcut norocul şi nenorocul Tătariului. La vremea aceea, doctorii prescriau, pentru cea mai mică tulburare a trupului, pentru migrene sau boli din cele mai grave, luări de sânge. Aşa că, îndărătul abatorului, Tătariu săpase o groapă cu nămol în care creştea lipitori . Arunca peste ele găleţile de sânge scurse din vitele sacrificate şi aproape în fiecare zi omul se trezea cu o slujnică, sau două, trimise în grabă fie de doctor, fie de bolnav, după lipitori şi cu acest prilej nu se fereau să se oprească câteva clipe în prăvălia din faţă, ca să târguiască câte ceva pentru bucătărie. Viaţa se scurgea la fel de lentă şi de molcomă ca sângele în găleţi, iar Tătariu cu lipitorile lui erau deopotrivă graşi şi împliniţi. Până într-o bună zi, când la măcelărie fură aduse două vaci ameţite. Nu erau slabe, nu vădeau nici un semn al vreunei boli cunoscute, atâta doar că umblau nesigur, ca şi cum ar fi fost slabe de picioare. Tătariu le tăie şi le cercetă cu luare aminte ficatul, splina, inima şi rărunchii, fără să găsească nici o pată, sau vreun indiciu să se ferească de carnea lor, însă tot nu se încumetă să pună carnea la vânzare. Ca de fiecare dată când se întâmpla asta, carnea a fost împrăştiată pe la câinii lui şi ai vecinilor. Însă Tătariu nu şi-a adus aminte de lipitori. A aruncat găleţile cu sânge în groapa cu nămoloasa viermuială şi zece zile după aceea, toţi bolnavii din sângele cărora s-au înfruptat lipitorile trimise de el au făcut febră, au prins a vorbi în dodii, a se zbate din mâini şi din picioare şi în cele din urmă, au murit.  Nu au fost mai mult de şapte, sau opt, şi boala nu s-a transmis mai depare nici rudelor lor, nici celor care i-au îngrijit, însă a fost de-ajuns ca doctorii să pună cap la cap toată povestea, ca vreuna din rudele îndurerate să înţeleagă de unde a venit această moarte neaşteptată.  Într-una din serile acelea, după ce Tătariu şi-a închis prăvălia din faţă şi a ieşit afară în curtea din spate, o mână răzbunătoare l-a împins cu groapa cu lipitori. Nu au aflat niciodată cine făcuse asta, pentru că pe Tătariu l-au găsit a doua zi dimineaţa, în măcelărie, cuprins de friguri, cu câteva lipitori căzute în dreptul lui, bolborosind vorbe de neînţeles.

-Şi aşa să face, domnişor, că mama me, care ave atunci numa şasă ai, o răms pă mâna mătuşii ei, şi de aici ni s-o tras nouă tăte necazurile. Aşe că doctorii…, dar nu apucă să îşi termine vorba, căci domnişora Maria intră în salon cu pisoii în braţe, dornică să îi arate Gheriului, numai că văzându-l pe badea Grigoraş, se opri înlemnită în prag.

-Dumneata? întrebă ea şi se apropie încet, păşind lent, peste covorul salonului, peste petele de lumină care cădeau prin ferestrele dinspre curte şi cele de întunerec care aveau să vină, peste toate petele de ulei şi toate urmele sacilor de făină, păşind încă, cu capul adus într-o parte şi figura mirată de acest vizitator, mereu altul, mereu acelaşi, cincizeci şi o sută de ani mai târziu, când încăperea avea să fie doar o magazie pustie, veşnic ferecată, şi când nici măcar o singură fotografie din timpul ei nu va mai fi rămas, păşind în propriul ei ecou cu paşi uşori şi nefireşti şi rostind ca într-un gest de recunoaştere:

-Dumneata!

Share on Facebook

Când îl văzu înschimbat cu straiele de sărbătoare şi spirijinit în cârja ştearsă cu două rânduri de oţet, Margit strigă către Grigoraşu Purecelui cât o ţineau puterile:

-De abia ai scăpat de o ruşine şi amu nu ţ-o fost de ajuns, meri să faci alta. Da nu-i chip în lumea asta în care să te potoleşti, vai, vai, moş fără minte , aceia îs domni mari la ei şi ferească Iştenu de ce a mai zâce domnişoara când te-a auzî ce-ţî iesă pă gură.

-Tu muiere, ogoie-te, îi răspunse liniştit badea Grigoraş, tocmindu-şi pieptarul şi cătându-se în oglinda atârnată de mânerul ferestrei, ca nu cumva să îi fi rămas un smoc de barbă neras . Că dacă noi în Panticeu aiesta, care nici oraş nu îi, ci numa sat, aşe de multe am auzât de pân tătă lumea, poţî să te gândeşti şi sângură – dacă îi face bine să te opreşti din zbierat ca descreierata, şi îi sta locului – de câte lucruri şi de câte minuni trebe să fi auzât domnişoara asta, care vine dintr-un oraş aşe de mare, cum nici n-am văzut noi de când suntem. De mult apucam io să schimb două vorbe cu ea, dacă nu dădea dracu să să rupă lanţu căinelui.

Şi spunând acestea, moşul o lăsă pe Margit bodogănind singură pe ungureşte, supărată nevoie mare, şi luă uliţa satului din capăt până înspre piaţ, oprindu-se să se uite cu luare aminte în fiecare ogradă, ca să vadă cine ce a mai lucrat sau cine s-a mai lăsat pe tânjală în timpul în care el zăcuse bolnav. Casele şi curţile erau aceleaşi, troienite de mormane de zăpadă, însă ceea ce se schimbase cu desăvârşire era căutătura oamenilor, care se opreau să îşi facă cruce când îl vedeau, sau schimbau pe furiş o vorbă între ei, dându-i bineţe cu jumătate de gură şi grăbindu-se să îşi vadă de lucru. Treaba asta nu-i tihni defel lui badea Grigoraş, dar se gândi că poate oamenii au început să se ferească de el, din cauza puterilor drăceşti care zăceau adormite în traista lui de leacuri, aşa că mulţumindu-se cu gândul că tot e mai bine să se teamă proştii de tine decât să îţi plângă de milă, îşi văzu de drum liniştit. Trecu pe lângă un grup de copii care o luară la fugă care încotro, fără să se mai oprească cum obişnuiseră să facă de fiecare dată, ca să strige după dumnealui tot felul de porecle şi asta îl întristă prea de tot, pentru că îşi umpluse buzunarele cu pietre şi acum nu mai avea după cine să le arunce. Aşa că se opri în mijlocul drumului, în dreptul casei lui Pavălu Sofiei şi strigă cât putu de tare:

-Băăă, Paaaaaaveeeeeeeleeeeee, băăăăăăă! Băăăăăăă Paaaaveeleeeeeeeee!,

până când gazda ieşi în fugă pe prispă, încercând să îşi potrivească braţele în mânecile cojocului şi nici bine nu apucă să se îmbrace şi să îl întrebe pe badea Grigoraş ce pofteşte, că se şi trezi cu o piatră vâjâindu-i pe la ureche. Apoi alta, apoi una mai ascuţită nimerindu-l în umăr, în hohotul de râs răguşit al bătrânului, care văzându-l pe Pavălu Sofiei cum se fereşte, aplecându-se când înspre stânga, când înspre dreapta, spuse:

-No, aşe, joacă, Pavele, că azi îi sărbătoare mare! Azi îi Boboteaza.

Un zgomot de găleţi ciocnite unele de altele îl făcu să se oprească, să se întoarcă şi să se pomenească nas în nas cu Zbengu, care tocmai se întorcea de la lăptărie.

-D’apoi, moşule, ai dat în mintea copiilor? Numa copchiloii aceia mai zănateci şi mai blăstămaţî zvârlă cu pietre după uomini. Ce râzi, că nu-i nimic de râs. Dacă îl lovei pă Pavăl  în uăchi, bine era? Da degeaba îţi spui din astea, că nu te doare pă dumneata capu de ceilalţî. Numa io nu pricep defel, până la vârsta asta, dumneata nu ai nici on Dumniezo, afară de poveştile cu curvuşaguri. Bine-i să trăieşti aşe pă lumea asta care, că ţ-o plăcea, că nu ţ-o place, să gată minteni, minteni?

Grigoraşu Purecelui se uită atent la dinţii Zbengului, care erau mai albi decât ai tuturor panticeuanilor, pentru că şi-i zugrăvrea în fiecare dimineaţă cu ceva pastă adusă de prin America, şi îl întrebă:

-Măi, Zbengule, tu câţi ani ai?

-Hia doi din patruzăci, da’ în acte americanii m-or trecut mai tânăr.

-No bagă de samă la ce îţi spui io şi bagă la minte! Când îi face şaizăcişicinci, după socoteala ta, a americanilor, sau a oricui îi bugăt de prost încât să steie să îţi sămălească ţîie vârsta, du-te la Mendel şi spune-i să te sloboadă în camera cu oglinda. Are o oglindă mare cât păretele, că te vezi în ea tăt, tăt, tăt. Şi dacă te lasă, dezbracă-te  în pielea goală, cum te-o făcut mă-ta şi uită-te numa la tine ca să vezî cine eşti. Ştii tu care îi primu gând care îţi trece pân cap când te vezî cât eşti de bătrân şi de hoştit? Sau al doilea? Îţi spui io, că atuncia, cât îi fii tu de pocăit, sau de dus la biserică, nu te gândeşti la Dumniezo. Ai de ales una din două: ori te duci şi te arunci în fântână şi ştii că ai gătat, ori te apuci de râs. Şi ai şi di ce râde, că tâţî uominii aieştia, cât să ţân ei de făleţî şi de nealcoşi, mai devreme sau mai târziu, tăt numa nişte hoaşte bătrâne şi puturoasă ajung.

Zbengu dădu din cap amărât şi răspunse:

-Moşule, moşule, vezî cum să vede lămurit că nu ai nici on Dumniezo pă lumea asta? Uominii nu îs numa nişte hălci de carne, tăiete în bucăţî, scoasă din abator şi răspândite pân lume, ca să putrezască sângure. Sau poate că pă măsură ce trece vremea, unii nu ajung să fie altceva decât on hoit. Dacă nu ai barăm on dram de credinţă, nime în lume nu te poate convinge că lucrurile stau altfel. Dumneata până la on loc zâci bine – asta îi ceea ce să vede cu uăchii din cap. Numa că Biblia ne spune că mai trebe să avem şi o încredere neclintită în lucrurile care nu să văd. Dacă nu ar fi credinţa pă lumea asta, dumneata ai avea dreptate şi ar fi vai de capu nost, că atuncea s-ar dezlânţui anarhia sălbatecă. Aşe povestesc fraţîî din America, că lumea asta s-a găta în anarhie sălbatecă, în care fiecare a face ce l-a tăie capu, şi tâţî dracii şi-or face voia lor cu mintea omenească.

-Hem, hem, făcu Grigoraşu Purecelui, curăţându-şi grumajii şi scuipând în zăpadă lângă găleţile Zbengului. Mă uomule, tu de când ai vinit din America, bărbat sângur, neînsurat, hia doi ani din patruzâci, numa cu Anania asta sălbatecă ai de lucru. Pân Panticeu aiesta, Ananie sălbatecă nu avem, da’ este o Susiţă sălbatecă cum alta nu-i, mare meşteră în tăte cele lumeşti. Aşe că ascultă tu sfatu meu de om bătrân şi du-te la Susiţa, să vezî ce bine ţ-a fi. Şi dacă te duci, să ştii că şi io, când m-oi uita în oglindă să văd cât îs de hâd, ţ-oi face pă plac şi m-oi gândi la Dumniezo.

Zbengu ridică din umeri cu o expresie înfrântă pe chip, luându-şi apoi găleţile în mâini şi spunându-i moşului, în loc de salut:

-Cu dumneata nu iese nimeni, niciodată, la capăt.

Apoi îşi văzură fiecare de drum, dar aproape când fu la un pas de porţile domnişorului Gheriu, badea Grigoraş se opri şi strigă în urmă:

-Poate Anaaaaniiiaaaa sălbateeeecăăăă.

Domnişorul Gheriu auzi asta şi îşi ridică privirea din volumul adus de domnişoara Maria, cu care îşi ocupase toată dimineaţa. De la isprava cu Niculae din Deal, nu prea ieşise şi contrar tuturor obiceiurilor lui, îşi petrecuse zilele la biroul din salon, citind. Şchiopăta uşor şi se deprinse să poarte un baston cu mâner argintat (aidoma celui pe care îl fluturase prin Panticeu avocatul Nagyvary), de care nu avea să se mai despartă de aici înainte, aşa cum nu renunţase niciodată la norul de fum de ţigară, din cauza căruia Maria Brancii trebuia să spele perdelele salonului de două ori pe lună şi să le ţină înmuiate în leşie până când reuşea să scoată toată negreala din ele. În ultimele zile, de când domnişorul se apucase de citit, Şofron se tot învârtea în jurul lui încurcat, cu nedumerirea omului căruia îi era clar că atunci când cineva stă jos, nu face nimic. Se tot uită la chipul concentrat şi întunecat al Gheriului, până când îndrăzni să întrebe:

-Domnişor, da cine o scris cartea asta, dumitale ţî u-o scris?

Gheriu se uită lung la Şofron şi nu ştiu ce să spună. Privi pe geamuri înspre curte, dădu din cap că nu, dar în cele din urmă răspunse:

-Da!

Când strigătul lui badea Grigoraş îl întrerupse din lectură, domnişorul îşi aminti că e singur, întrucât Maria plecase la Şandor după roata de aprins şi Şofron era pe la grajduri. Se ridică şi se pregăti să îşi întâmpine musafirul, iar când moşul dădu să izbească cu cârja în uşa de la intrare, se trezi cu Gheriu în faţă şi era cât pe-aci să îl lovească în moalele capului.

-Hem, hem, zua bună, domnişor. Amu, cum pă amândoi ne-o tăvălit câinii, am vinit să îţi spui că de aci înainte, care cum să leagă de noi, îi musai să îi muşcăm. Că poate-or turba ! Afară de asta, dacă nu-i cu supărare, am ceva forte, forte important de vorovit numa cu domnişora.

-Trebuie să sosească din clipă în clipă. Pofteşte înăuntru, făcu domnişorul Gheriu şi se lăsă urmat de Grigoraşu Purecelui în salon.

Share on Facebook

Adevărul este că nu numai Mendel, ci nici cei mai mulţi dintre panticeuani nu pricepeau mare lucru din purtările domnişoarei Maria: dacă tăcea, vorbea sau râdea, de fiecare dată alegea să facă asta atunci când nimeni nu putea să-i împărtăşească starea de spirit.  Nimeni nu nega că purtările de prin Viena vor fi fiind altele decât prin satul lor, dar afară de cazul în care împăratului îi plăcea ca supuşii lui, când să stea drepţi ca o sperietoare de ciori, când să râdă în hohote fără nici o noimă, când să ţină predici aspre ca un papistaş, afară de cazul ăsta care s-ar fi putut întâmpla, pentru că se ştia că lumea asta a dat la fel de multe nebunii câţi împăraţi, – dar împăraţii mor unul câte unul, pe când nebuniile trec mai departe de la un neam la altul – trebuie că sora Gheriului era şi ea puţin atinsă la creier, sau numa citovă nu se dovedea a fi, oricum ai întors povestea pe toate părţile. Vorbele despre căutătura domnişoarei Maria, leit aceea a unui bivol înainte de a împunge, ajunseseră din timp la urechile Lodovicei lui Şandor, aşa că în clipa în care o văzu râzând zgomotos de una singură între atâţia bărbaţi încurcaţi şi nedumeriţi şi când mai văzu cât se îmbrăcase de subţire pentru gerul dimineţii de iarnă, femeia îşi spuse, ştergându-şi mâinile de făină, că biata fata asta e dusă rău.  După mai mulţi ani de trăit cu Şandor Bolundu, trecând prin toate cele trei faze ale nebuniei lui, căci urma să mai vină o a treia, despre care vom povesti ceva mai târziu, Lodovica începuse a se lăuda prin sat:

-Lăsaţi nebunii să vie la mine, că am io ac de cojocu lor. Cât or fi ei de nebuni, vă închipuiţî voi că vor spune nu la cozonicii mei? Sau la turtele mele cu miere? Aduceţi-i numai la cuptorul meu, să vedeţi numa cum să îmblânzesc ca mieii.

Şi femeia nu greşea mult grăind astfel, căci nimeni nu o întrecea în copt pâini, prăjituri şi turte pentru toate sărbătorile, ba mai mult, o cheamau ca socăciţă pe la toate nunţile şi înmormântările, pentru că doar Lodovica putea spune cât bulion mai trebuie adăugat pentru a înăcri sarmalele, câtă grăsime mai trebuie strecurată în supa de găină, cum poate fi dreasă o mâncare dacă ai scăpat mult prea mult condiment în ea şi oricât ar fi încercat să reţină soluţiile ei, niciodată nu puteau să gândească şi să născocească atât de multe forme de îmblânzit mâncarea. Până şi Grigoraşu Purecelui, căruia toată vremea îi stătea mintea numai la vinars, recunoştea cu gura lui că:

-La curva asta de Lodovică, şi să îi dai on căcat de mâţă, aşe tî-l ştii coace şi înmiresma, de gândeşti că îi prăjitură împărătească.

Şi cât ar fi fost Şandor de apucat să fugă după cucuvele, sau să bate în cuie lucrurile de prin casă, de fiecare dată când nevasta lui deschidea uşa cuptorului ca să scoată afară o tăpsâie cu cocătură, se aşeza pe un scaun şi aştepta potolit să capete un colţ rumenit şi fierbinte din minunile ei. Aşa că Lodovica se gândi că numai bine se nimerise domnişoara asta, pe când scotea ea turta cu poame uscate din cuptor, o luă de mână şi o trase după ea în casă unde o servi cu o cană de lapte, lângă care adăugă bucăţi rupte din cocătura fierbinte.

Trăind alături de un nebun, Lodovica se învăţase să sară cu vorba de la una la alta, ca să îi fure atenţia de la toate neroziile care îi frământau mintea bărbatului ei şi ca urmare, toată ţinuta ei era nestatornică. Se învârti pe loc şi răsturnă câteva vase din greşeală, izbucni într-un râs scurt, apoi la fel de repede începu să povestească în ce fel a pregătit aluatul pentru turtă, îi veni brusc ideea să îşi întrebe musafira ce mai face domnişorul Gheriu, dacă i s-a vindecat cumva muşcătura de la picior, dar nu mai aşteptă nici un răspuns, ci începu să turuie, răzănd, despre ţiganii din Sărata pe care îi cunoscuse ea şi despre fratele ei căuaciu, care îi povestise multe despre cât de darnică şi plină de omenie este domnişoara cu mica Hortensia şi că fiica ei Vera nu e cu nimic mai proastă sau mai urâtă decât verişoara ei. Într-un cuvânt, se mişcă tot timpul şi vociferă ca o moară stricată. Fu rândul domnişoarei Maria să se uite la ea lung şi să o privească cu milă, pentru că fără doar şi poate, o asemenea agitaţie fără cap şi coadă, nu putea fi altceva decât semnul pe care l-a lăsat asupra bietei femei viaţa alături de Şandor Bolundu. Aşa au ajuns să se privească amândouă cu compătimire şi înţelegere, fără ca vreuna din ele să priceapă ce e în mintea celeilalte şi ambele fiind ferm convinse că viaţa trebuie să fi fost crudă şi poate nedreaptă cu fiinţa din faţa lor, dacă a ajuns în asemenea hal. Pe scurt, ambele se minunară de cât de nebună şi de într-o doagă e cealaltă şi amândouă au petrecut o dimineaţă plăcută, fiecare înfiorându-se la gândul că viaţa te poate aduce în aşa fundătură.

După o vreme, veni în casă şi Şandor Bolundu care nu vorbi foarte multe (nici el, nici domnişoara nu apucară să spună mai nimic de glasul Lodovicăi), dar încercă să afle pricina pentru care sora Gheriului venise la ei, acostând căruţa în dreptul porţilor. Mare îi fu mirarea să audă că domnişoara venise singură ca să ia roata care trebuia aprinsă în noaptea de Bobotează şi slobozită la vale de pe Hongaş.

-Păi, domnişorul Gheriu nu poate urca dealul că încă şchioapătă de la muşcătura câinelui, făcu Şandor, şi nu pricep di ce nu o vinit cu dumneata frate-meo Şofron.

-I-am spus eu să nu vină, răspunse domnişoara, dacă el nu cată de bine la ceea ce fac. Am venit să iau roata, pentru că în acest an, o voi aprinde eu în locul lui Gheriu. Am de gând să urc pe deal, împreună cu feciorii, iar Şofron s-a supărat foarte tare, cum că o femeie nu are voie să facă asta, pentru că va atrage mare blestem asupra satului. Din pricina asta, i-am spus că decât să facă ceva împotriva cugetului lui, mai bine să nu mă însoţească. Mă descurc şi singură. Şi apoi, eu nu cred în blesteme. Nu cred în ele pentru că fac parte din acele lucruri care îşi pierd orice putere, dacă nu le dai crezare.

Lodovica lui Şandor îşi făcu trei cruci şi grăi astfel către domnişoara Maria:

-Apoi poate că dumneata nu le dai crezare, dar tăt satu aiesta le ia de bune. Acuma io nu pot să îţi spui dumitale ce să crezî şi ce nu, că eşti femeie cu carte, ai văzut multe ţări şi multe lucruri trebuie că cunoşti pă lumea asta. Numa bagă de samă, că în tăt locu sunt duhuri care ţân numa de locu ala şi de altu ba. Ai auzât de dracu nost din Dealu Clujului, care cântă noaptea? Aşe ca el mai sunt şi alţîî, care nu îs nici buni, nici răi, da’ să nu te pună păcatele să îi superi, că fac prăpăd. Şi aşe cer ei, ca în noaptea de Bobotează, numai feciorii neînsuraţî să aprindă focuri pă dealuri şi să le deie drumu pă roţi să se duruie în noapte.

-Lele Lodovică, dumneata îmi vorbeşti despre credinţe păgâne, pe când Boboteaza e o sărbătoare creştină. Haideţi să nu amestecăm lucrurile. Ce au duhurile păgâne cu botezul lui Christos?

-Domnişoară dragă, pesemne că dacă te uiţi di la Viena încoace, nu au nimic una ca alta, da’ dacă te uiţi dinspre Panticeu, toate sunt legate laolaltă, ca bărbatul meu de stâlpu de la poartă.

Auzindu-le vorbind astfel, Şandor Bolundu o luă la goană afară în curte şi înşfăcă în braţe un trunchi de tei, la care se tot uitase nedumerit în răstimpul ultimelor zile, pentru că nu avea habar cum se ciopleşte un trup omenesc şi cu atât ma puţin un Christos răstignit. Făcuse deja crucifixul, care aştepta, răzemat de un perete în şură, să îşi primească povara bătută în cuie, trupul unui Christ de lemn, purtând o coroană adevărată de spini. Acum se apucă de lucru cu spor, pentru că vorba rostită de nevasta lui, cum că aici la Panticeu toate lucrurile sunt legate laolaltă îi dădu curaj şi forţe proaspete. Îşi puse în gând să îl termine până la Bobotează, aşa că lucră înnebunit, aproape fără să doarmă vreme de două zile, şi în a treia se opri ca să îndulcească trăsăturile chipului, să îndrepte nasul, să şlefuiască obrajii, să cresteze cu un cuţit cutele părului. Abia când scoase crucifixul afară în curte şi se apucă să bată Christul în cuie, îşi dădu seama că de trei zile de când venise domnişoara Maria şi de când începuse febril lucrul, uitase să se mai lege de stâlpul de la poartă. Îşi înălţă înspăimântat privirile pe cer şi zări acelaşi hău, dintotdeauna, întinzându-se îndepărtat şi din cale afară de nepăsător la toate cele care sunt pe pământ, la el însuşi şi la sculptura lui din lemn şi îşi dădu seama că dacă Dumnezeu nu îl părăsise, cel puţin înfricoşătoarea prăpastie a puterilor cereşti uitase să îl mai ameninţe. Aşa că de această dată liber, aşa cum nu se simţise de foarte mult timp, Şandor, pentru o vreme treaz şi bolund deopotrivă, înhămă carul la căruţa şi duse crucifixul la Mâţu acasă unde îl fixă adânc în pământ în faţa casei. Nu era un Christ prea reuşit, păstra încă în trupul lui tăieturile cuţitului, dar semăna de la o poştă cu toţi Hristoşii zăriţi vreodată la marginea drumurilor. De aici povestea curge când mai repede, când mai lent. Soarta unui crucifix este să rămână aproape mereu singur cu ploaia, căldura soarelui şi păsările care se aşează pe el. Cei care lucrează în lemn ştiu că în timp lemnul lucrează, că are propria lui viaţă şi că de-a lungul anilor el se întinde sau se strânge, se încovoaie sau îşi schimbă forma, după o voinţă care e deseori străină de mâna celui care l-a cioplit. Trecură luni şi ani în care nimeni nu îi dădu prea multă atenţie, decât câţiva trecători evlavioşi care îşi făcură cruce (deşi oamenii cu drumuri către Recea Crâstor nu erau, îndeobşte, mult prea duşi pe la biserică), până când într-o zi de toamnă din apropierea zilei morţilor, coborând de la mormântul lui Grigoraşul Purecelui, Margit îşi scăpă din mână sapa în faţa casei Mâţului şi dădu un strigăt, care făcu ca mai multe femei care smulgeau buruienele de pe morminte, aşezând flori în ulcele, să se ridice în grabă ca să vadă ce se întâmplase. De abia când au ajuns în dreptul lui Margit, au văzut şi ele că trupul Christului de lemn se uscase în aşa fel, încât acum purta, neîndoielnic, chipul domnişoarei Maria.

Share on Facebook

Pisoii mieunau de zor în traista primită de la Mâţoaie în clipa în care domnişoara Maria opri căruţa în dreptul caselor lui Şandor. Curtea era larg deschisă, căci Mendel tocmai venise cu carul cu boi să îşi ducă acasă porţile hanului şi fiind făcute din lemn masiv , trebuia acum să se opintească împreună cu Şandor Bolundu şi cu Traianu Ioanii, ca să le poată ridica şi aşeza pe o latură în car. Zoriţi cu lucrul, atenţi să nu le scape din mână cele couă canaturi şi umblând grijulii să nu sperie boii, cei trei bărbaţi nu o observară apropiindu-se de ei şi în clipa în care domnişoara se opri în spatele lor, înaltă, îmbrăcată într-o pelerină neagră, lungă până în pământ, cu expresia chipului încremenită ca de fiecare dată, acum îngheţată de la aerul de afară şi spuse:

-Bună dimineaţa! ,

Traianu Ioanii se făcu palid şi simţi că îi slăbeşte puterea mâinilor iar Şandor Bolundu se sperie în asemenea hal încât aruncă lucrul din mână, făcu un salt mare în lături, împiedicându-se de funia cu care era legat. Mendel  singur mai ţinea de un colţ din cel de al doilea canat al porţilor hanului, dar le lăsă jos ca să îşi scoată cuşma de blană de pe cap şi să salute respectuos:

-Dimineaţa bună, domnişoară.

-D’apoi, mă Mâţule, îi strigă Şandor bărbatului care se oprise la câţiva paşi în urma domnişoarei, ultima dată când ai vinit la mine cu lăpădătura Găvrişoaiei, te-ai lăudat că mâţăle tale or prins on animal de care nu s-o mai văzut în Panticeu. De data asta, tumna pă mâţăle tale le-o prins o făptură de care nu s-o mai văzut pân părţâle aieste de lume.

-Să-l ierţî, domnişoară, începu Mendel, frecându-şi mâinile în poală, că omu aiesta îi o ţâră atins la minte, altfel n-ar umbla legat cu funia de stâlpu di la poartă.

-O funie nu înseamnă nimic, Mendel, îi răspunse rece domnişoara. De multe ori cei legaţi sunt mai de omenie decât cei care umblă slobozi, aşa cum cei care nu au un acoperiş deasupra capului, pot fi mai în siguranţă decât cei care dorm în casa lor.

Mendel se făcu şi mai alb la faţă decât Traianu Ioanii, care se retrase tăcut undeva în spatele curţii şi se aşezase pe tânjala carului, dar îşi drese glasul şi spuse:

-Poporul lui Moise a pribegit patruzeci de ani prin pustia Sinai până când Dumnezeu a cotat de bine să îi ducă pă toţi în ţara promisă. Scris este în legea noastră că trebe să dăm ospeţie la toată lumea, ca să ne aducem aminte de vremea în care am fost pribegi şi călători pă acest pământ. Noi evreii încă şi astăzi ţinem sărbătoarea corturilor. Numai să nu uiţi dumneata că una îi să rătăceşti pentru că ai fost chemat, ca părintele nostru Avraam şi alta îi să rătăceşti din fărădelege. Dar, vorba psalmistului, Dumnezeu îi milostiv şi varsă ploaie şi peste cel bun şi peste cel rău.

Domnişoara îl măsură lung, din cap până în picioare, şi văzu ceea ce era acum desluşit pentru toată lumea, că în zilele scurse de la plecarea Şalmei, Mendel slăbise destul de mult şi căpătase o expresie gravă care îi era întru totul străină lui, de cele mai multe ori vesel, primitor şi plin de poveşti, lăudându-şi mâncărurile, băutura şi faima pe care a căpătat-o cârciuma lui până în satele din împrejurimile Clujului. Citi o undă de bănuială iscoditoare în ochii lui şi îi trecu prin minte că până şi scrisoarea primită de curând ar fi putut ridica întrebări în mintea evreului, dacă nu cumva ea aflase ceva despre soarta Şalmei şi dacă nu carecumva ar fi putut fi înduplecată să le împărtăşească veştile. Adevărul e că nu ştia nimic, dar nici dacă ar fi ştiut ceva, nu ar fi vorbit despre asta. Aşa că răspunse doar atât:

-Nu ştiu ce spune legea evreior despre oamenii care rătăcesc şi nu ştiu mai nimic despre obiceiurile voastre. Însă eu una, Mendel, totdeauna am înţeles mai bine „ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”, decât legea creştină a iertării. Mulţumesc pentru scrisoare, am primit-o.

De abia acum, auzind-o vorbind despre iertare, Traianu Ioanii îşi pierdu răbdarea şi se ridică în picioare. Rosti cu o voce seacă, lipsită de orice freamăt, pe un ton care semăna ca două picături de apă cu cel al domnişoarei:

-Dacă asta îţi e credinţa dumitale, să îţi fie de folos, deşi nu prea văd cum poate să îi slujească cuiva una ca asta. Şi acuma, nu că nu ar fi de învăţătură pântru mine, badea Mendel şi Şandor să aflăm ce gândeşti dumneata despre lumea asta, da’ noi chiar avem de lucru! Şi termind de rostit vorbele astea, Traian apucă cu amândouă mâinile canatul din lemn slobozit în zăpadă şi îl ridică pe o latură.

Fu pentru prima dată când domnişoara îşi întoarse privirea către el şi stărui o vreme, tăcută, urmărindu-i zâmbind, pe el şi pe Mendel cum, în sfârşit, ajutaţi de Mâţu şi de Şandor, se opintiră icnind de câteva ori şi reuşiră să aşeze porţile hanului în car. Apoi se apropie de Traian şi îi spuse:

-Dumneata nu te dezminţi niciodată, aşa-i? Dacă nu poţi să atragi de partea dumitale pe cineva, dacă nu poţi să îi lămureşti ce om de treabă eşti, tot nu te dai bătut. Te apuci de îngânat purtarea şi vorbele omului pe care nu îl dovedeşti. Ţi-a ieşit, este ceea ce aş fi spus eu. Bine, să îţi fie de folos, deşi nu prea văd cum poate să îi slujească cuiva una ca asta! şi domnişoara se apucă de râs tare, cristalin, suficient de puternic încât Lodovica lui Şandor să îşi şteargă într-un prosop de cânepă mâinile prăfuite de făină şi să iasă afară din casă.

-Ai de mine şi de mine, făcu femeia, cine o vinit la noi! Ia amu am scos o turta din cuptor, aşe că, domnişoară, musai, bistoş, nerămas, trebe să guştuleşti din ea! Haida în casă, nu sta acolo, că îngheţi, vai de pielea cee albă a dumitale! Ioi, da tare slab te-ai îmbrăcat pă frigu aiesta!

Lodovica nu mai stătu pe gânduri, ci coborî treptele în trei paşi, o luă de mână pe Maria Gheriului şi o trase după ea în casă, în timp ce afară bărbaţii se uitară pe urmele ei şi Mendel şopoti:

-Mă Trăiene, mă! Da ce o zâs asta cătă tine, că io n-am înţăles nimic?

Trăian sări pe capră lângă hangiu, aruncă două bice pe spinarea boilor şi după ce carul se urni, uruind, trecând pe lângă Mâţu care striga la Şandor cum de a putut să uite de Christosul lui de lemn, pentru a tocmi porţile unui evreu, după ce boii ieşiră răsuflând aburit din curte, veni şi răspunsul rostit cu o jumătate de gură:

-Io încă n-am mai întâlnit pă nime care să vorovască aşe. Sora asta a Gheriului, în tăt ce spune, greşeşte la fel de mult cât are dreptate.

Share on Facebook

Trecuse mai bine de o lună de la sosirea domnişoarei Maria şi deşi era nelipsit în fiecare dimineaţă din curtea  Gheriului, unde rămânea până seara târziu, încercând să acopere toate treburile unei gospodării prea mari, Şofron nu află nimic din răspunsurile pe care le căutau panticeuanii în privinţa celor doi fraţi venetici şi a averii lor. În nici una din conversaţiile pe care le-a surprins la masă, în grădina din spate sau în salon, nici unul din cei doi nu lăsau să scape fie şi o singură vorbă despre trecutul lor de dinaintea morţii unchiului armean. Nimic despre părinţi, despre oamenii care i-au crescut sau cei care îi cunoscuseră nu scăpă la suprafaţă, şi chiar dacă ar fi aflat ceva, Şofron nu era omul care să arunce vorbe în gura Găvrişoaiei. Îi era dator domnişorului Gheriu până peste poate, nu numai pentru nunta care fusese organizată pe cheltuiala stăpânului, ci şi pentru vorba blândă, liniştea desăvârşită a vocii lui, firea potolită şi îngăduitoare, care făceau fiecare zi de lucru mult mai suportabilă. Ar fi fost nevoie de încă doi oameni angajaţi ca slugă în curţile Gheriului, pentru ca toate lucrurile să meargă ca pe roate, însă Şofron lucra cât trei, încercând să suplinească cu disperare absenţa fratelui său Şandor, lovit de nebunia ultimei căderi. Cele câteva lucruri pe care le aflase, faptul că domnişoara nu îl întâlnise pe Gheriu mai mult de trei ori în viaţă, precum şi îmbrăţişarea aceea aproape nefirească din dimineaţa plecării Şalmei nu spuneau nimic concludent despre nici unul din cei doi. Şi apoi, atâta vreme cât amândoi se dovediseră oameni de încredere, ce îi păsa lui de povestea lor, sau de vorbele bolborosite de o ţigancă din Sărata? Totuşi, mai trebuie spus aici că niciodată nu se simţea în largul său în prezenţa domnişoarei Maria, şi asta nu pentru că ar fi fost atât de cu nasul pe sus, precum povesteau oamenii după incidentul din cărciuma lui Mendel, ci pentru că o vedea rămânănd deseori pe treptele casei ei, sau aşezată pe una din canapelele salonului, cu o expresie atât de gravă şi de serioasă, încât în faţa ei, fiecare pas pe care îl făceai părea din cale afară de necugetat.

Şi totuşi, domnişoara nu era o făptură încremenită între poalele unei rochii negre. Continua, aproape în fiecare zi să urce Hongaşul şi să bată pădurile, însoţită de namila de câine alb, care se întămpla să mai descopere în zăpadă vizuina unui iepure. Înspre după-amiază intra în grajduri, unde ţesăla caii – în câteva zile călărise unul până în curtea Căuaciului, căci calul şchiopăta şi aşa după cum bănuise, trebuia să i se reteze puţin din copite. Fierarul avea doar vorbe pline de respect pentru domnişoara Maria, care începuse să îi arate Hortensiei o carte cu desene de biserici de prin Viena şi de locuri culese de prin tot imperiul, de pe malurile Dunării, până pe coastele Adriaticei şi continua să îi povestească de fiecare dată când se trezea cu fetiţa Căuaciului la ea acasă, despre naţii şi limbi îndepărtate. Cu toate acestea, în nici o duminică nu călcase în bisericile satului, nici în cea ortodoxă, nici în cea ungurească şi nici nu îşi făcuse prieteni printre oamenii din Panticeu. Nu se ştia exact pentru cât timp va rămâne în casa fratelui ei, dar oamenii se obişnuiseră cu această prezenţă tăcută, discretă şi se gândeau că la primele semne ale primăverii va pleca iarăşi aşa cum venise. Nu greşiseră prea mult, pentru că la hanul lui Mendel veni o scrisoare pe numele domnişorului Gheriu, dar adresată, de fapt, Mariei, care, nici bine nu o termină de citit, căci împătură plicul şi rosti clar, răspicat:

-Se pare că voi pleca în martie. După ce se topeşte zăpada.

Mendel trimise scrisoarea prin Traianul Ioanii, dar domnişoara refuză să îl primească, ba mai mult, îi spuse lui Şofron:

-Câtă vreme mai rămân prin Panticeu, m-aş bucura să nu îl mai văd pe omul ăsta în casele noastre. Este atât de laş, încât a ajuns să îşi închipuie despre sine că e un om moral.

Nu era singura rugăminte ciudată de a ei, pentru care Şofron nu găsi prea multe explicaţii. În dimineaţa plecării Şalmei, domnişoara se desprinse din îmbrăţişarea aceea prelungă în care îşi lipise trupul de spatele Gheriului şi îi puse în mână cursa de şoareci:

-Rogu-te, nu mai pune curse în camerele mele. Nu pot să-i aud cum ţipă când mor. Dacă tot sunt atât de mulţi, mai bine o să-mi iau o pisică.

Aşa se făcu că toate cursele otrăvite cu sfoara Găvrişoarei îmbibată în mercur sfârşiră în camerele domnişorului Gheriu şi întâmplarea asta avu o urmare pe care o vom povesti puţin mai încolo. Deocamdată trebuie spus că nici bine nu trecu Anul Nou, că domnişoara îl puse pe Şofron să înhame caii la căruţă, se urcă pe capră, o luă către ieşirea din sat dinspre Recea Crîstor şi nu se opri până în dreptul ultimei case locuite. Nu se dădu jos imediat, rămase o vreme sus în căruţă privind către casa pustie a lui Grigoraşu Purecelui, pomii din cimitirul ce se întindea la capătul ei şi de cealaltă parte a drumului, ruinele grajdurilor, când o trezi un bună-zua hotărât venind de pe treptele casei din dreapta. Mâţoaie, proaspăt reîntoarsă acasă, de când cu sperietura trasă când auzise din Căprioara clopotele şi crezu că e foc, nu mai cotenea să cureţe bucătăria şi camerele, rămase în săptămânile în care lipsise în voia bărbatului ei şi a somnului său tihnit cu pisicile.

-Tuloi, măgariule, să dorni tu ca porcu cu mâţăle pă burta ta şi să nu dai tu cu o mătură în casa asta, îi strigase ea soţului, de cum intrase pe uşă.

Nu contenise să bombăne de când se întorsese acasă, scuturând covoare, mâturând, spălând pe jos cu mai mute ape, întorcând toată casa cu fundul în sus, spre nemulţumirea pisicilor care îşi mutară culcuşul şi puii în podul poieţii.  Aşa că nici bine nu termină de explicat domnişoara pricina pentru care venise, că Mâţoaie îşi plesni palmele peste şolduri şi spuse:

-Tuloi, Doamne, numa dacă le-ai lua dumneata pă tăte curvele aieste de mâţă, că mult mi-or amărat viaţa, de când m-am măritat cu netrebnicu aiesta. Meri , mă măgariule, prinde puii ceia să vadă domnişora care i-a plăce dintre ei.

Mâţu se întoarse în câteva clipe cu puii mieunând în şurţ şi pisica mamă pândindu-i de la câţiva metri distanţă, iar domnişoara spuse:

-Dar eu cunosc pisica asta. În fiecare zi vine prin curtea noastră.

-Domnişoră dragă, fiecare trage acolo unde i-i locu. Mâţăle aieste a mele acolo s-or născut şi tumna asta pă care o vezi şi care o fătat amu, chiar în toamna asta o rămas oarecum închisă în camerele în care stai dumneata. Atâta o-am cotat şi atâta m-am năcăjit că uominii or început să mă ciufulească Mâţu. Tăt mai bine, că fomeia asta a me din măgariu nu mă scoate. Io zâc că mai bine mâţ decât măgariu, da’ dacă ai întreba on măgar, poate că el ar fi de altă părere.

-Du-te, prostule, nu-i mai împuie capu la domnişoara cu prostiile tale, gândeşti că eşti prietinu-to, Şandor bolundu, aşe voroveşti, strigă Mâţoaie, luând o traistă de ţol în mână şi aşezând cei doi pui aleşi înăuntru.

-De fapt, făcu domnişoara, eu chiar acasă la Şandor trebuie să ajung. Îmi puteţi spune unde stă?

-Noi putem să îţi spunem tare bine, râse Mâţoaie, da bărbatu aiesta a mnieu, care nu mai ştie de capul lui dacă îi mâţ sau măgariu, a vini cu dumneata, ca să meri la sigur. Că şi el are o treabă cu Şandor…..

-Ce treabă? întrebă Mâţu cu ochii mari.

-Păi vezi bine, blegule, că nu ştii, că dacă nu îs io lângă tine să te împing de la spate, de unul sângur nu eşti în stare de nimic. Nu ţ-am spus să voroveşti cu Şandor să ne facă on Christos de lemn, că trăim aici cu pricoliciu în coastele noastre? Barăm sfânta cruce să ne ferească de urâciuni, că voi tăţî bărbaţîî din satu aiesta nu sunteţi în stare de nimnic. Meri amu cu domnişoara, mai trage-l de mânecă că nici ala nu îi mai citov ca tine şi poate o uitat!

Share on Facebook

I-au trebuit lui Margit şi Marthei câteva zile bune, în care să se sămălească, să întoarcă chestiunea pe o faţă şi pe alta, până când, văzând că nu e chip să se potolească de la sine mădularul moşului, s-au pornit amândouă înspre casa Susiţei. Pe drum, însă, încă ruşinate şi îndoite în privinţa a ceea ce a aveau în minte, au mai cerut câte un sfat, ba moaşei, ba Găvrişoaiei, ba Filipoaiei, aşa încât, în clipa în care au deschis poarta Susiţei şi şi-au făcut drum înspre casă printre ghivecele mai mari de flori, acoperite cu zăpadă, erau deja o turmă întreagă de femei, vrând să vadă cu ochii lor ce se va alege de toată drăcovenia de poveste.

Când văzu atâtea neveste la uşa ei, Susiţa îşi făcu rapid calculul bărbaţilor care trecuseră pe la ea în ultimele zile, încercă să dibuaiscă fără sorţi de izbândă care dintre ei ar fi putut stârni asemenea scandal, apoi puse mâna pe secure şi înarmată cu un cuţit ascuns în buzunarul şorţului, întredeschise uşa, întrebând răstit:

-Care-i baiu?

-Nu-i nici on bai, Susiţă dragă, începu Margit şi se apucă să îi depene toată povestea, cum se urâse Grigoraşu Purecelui de viaţa lui de bolnav, cum se atinse de leacurile vrăjitoarei şi se pomenise cu aşa ruşine că încă aşa mădular înfoiat şi pe un om trecut de nouăzeci de ani, nu mai văzuseră panticeuanii niciodată. Ş-apoi, Susiţă dragă, io una nu îl pot potoli, că îs de tătului bătrână şi îs tare uscată pă dinăuntru. Nu mere defel, numa cum ai aprinde focu cu iasca. Mă tem că dacă mă sui pă el, tăt tăt tăt mă rupe. Dară păntecele tău, de ani de zâle nu îl potoleşte tot satu aiesta, aşe că amu, da de şi-o găsât ac de cojoc. Fă bine haida şi fă tu ce-i ştii, că noi nu ne ştim descurca.

-D’apoi tu Margit, aud io bine? Tu mă chemi să îţi călăresc moşu?

- Susiţă, ce-i ştii tu să faci, aia să o faci, numa să ne scapi de aiesta năcaz, că ţ-om plăti bine.

Cât i-o fi fost ei de urât Grigoraşu Purecelui, la asemenea rugăminte, Susiţa nu putu spune nu, pentru că era pentru prima oară când satul întreg îi cerea ajutorul, luându-i în seamă darurile şi priceperea, şi mai mult decât atât, acum o rodea şi pe ea curiozitatea să vadă toată drăcovenia. Aşa că se porniră toate înspre celălalt capăt de sat.

Cât despre Grigoraşu Purecelui, el aştepta necăjit să se termine toată povestea, căci nu mai avea prilej să îşi râdă de nimeni. Margit nu mai dormea acasă şi îl lăsa singur nopţile. Între altele, leacurile Maricăi nu fuseseră întru totul nefolositoare, pentru că după nici o zi, rănile începură să se cicatrizeze, carnea să se cureţe şi prinse puteri noi, care l-au făcut să de dea jos din pat şi să facă câţiva paşi prin casă.  Aşa îl găsiră Susiţa, Margit şi toate celelalte muieri, care îi explicară de îndată care era învoiala, spre marea veselie a moşului.

-No, mare mulţămăscu-ţî Doamne, că i-ai dat minte lui Margit să descurce treaba cum trebe. Hem, hem, numa tu muieri, staţî pân preajmă, că dacă Susiţa nu mă poate potoli, urmaţî voi la rând.

Mai în glumă, mai în serios, femeile îi lăsară singuri pe badea Grigoraş şi pe Susiţa, dar se postară drept în mijlocul drumului, aşteptând urmarea întregii poveşti. Aşa le găsi Căuaciu, care ieşi de pe poarta lui şi aflând despre ce e vorba, prinse a le ocărî:

-Da nu vi-i vouă ruşine, muieri în tătă firea, să vă lăsaţî voi casa, copii şi bărbatu, numa ca să vedeţî ce va fi cu o pulă drăcească. Până la urmă, Grigoraşu Purecelui nu o minţât mult când v-o făcut pă toate curve nesătule.

-Prinde-ţî gura căuaciule, că îs cinci ani de când ţ-o murit muierea şi nu te-ai însurat. Dacă tu unu poţî de unu sângur, asta nu însamnă că tătă lumea îi la fel, adurnită ca tine, strigă Găvrişoaie, arătându-şi pumnul.

Dar nu apucară să încingă o sfadă în toată legea, aşa cum ştia să poarte femeia lui Gavriş şi de la care nici Căuaciu nu se dădea în lături, dacă ştia că are dreptate în ceea ce spune, când auziră venind din casă ţipete şi horcăituri. Margit şi Găvrişoaie se porniră într-un foc către casă, dar Căuaciu le opri, prinzându-le de mâini. Nu urla numai Susiţa ca din gură de şarpe, căci zbiera şi moşul şi au continuat să strige ca arşi cu fierul înroşit vreme de două ceasuri, în care toţi câinii din Panticeu au început să urle, de parcă întreg satul ar fi fost cotropit de o haită imensă de lupi.  De voie, de nevoie, într-un singur ceas au aflat cu toţii ce se întâmplă şi Cepoi, care era cantor, îşi făcu trei cruci, convins că şi asta e lucrătura dracului din Dealul Clujului şi fără să mai stea pe gânduri, se repezi până la biserică şi începu să tragă clopotele. Toată hărmălaia, urletele câinilor şi bătaia clopotelor dădură ştire în satele din împrejurimi că la Panticeu se întâmplă o mare pacoste, (Doamne fereşte, va fi fiind foc la una din case), aşa că o căruţă plină de bărbaţi din Dârja se şi porni în goană să vină în ajutorul panticeuanilor. Casele erau acoperite cu paie la vremea aceea, aşa încât orice incendiu trebuia oprit cât de repede cu putinţă, pentru că ameninţa să mistuie întreg satul în mai puţin de o zi. Ţiganii din Sărata nu puteau rata nici ei un asemenea prilej, căci nicăieri nu puteai fura mai bine decât în debandada şi în disperarea ce îi cuprinde pe oameni la vreme de foc, aşa că s-au aruncat pe cai şi au galopat într-un suflet, până în dreptul hanului lui Mendel. Vestea că e foc mare la Panticeu a ajuns până în Căprioara, unde soţia Mâţului, auzind că toată casa lor cu pisici cu tot riscă să fie mistuită în flăcări, se trezi moartă de îngrijorare, îşi uită supărarea şi luând-o pe Mâţuca de mână, se porni într-o fugă către casă. Ba încă şi Floarea, logodnica lui Niculae din Deal, se pregăti de drum, dar o oprise la timp baba Leaha:

-Şezâ-ţî pă curu-ţî, că nu-i nici on foc, numa chiar prostia uominilor.

Aşe se făcu că, în loc să risipească femeile adunate la asemenea ispravă, Căuaciu se trezi cu o grămadă de lume în faţa casei, de prin Panticeu şi de prin satele din jur, ascultând cu toţii îmnărmuriţi urletele care ieşeau din bucătăria lui Margit. Şi, spre marele lui necaz, lucrurile nu se opriră aici. Cu atâtea femei aprige adunate în mijlocul drumului şi atâţia bărbaţi întărâtaţi de cele auzite, mulţimea prinse a se risipi, pentru că oamenii se repeziră pe furiş în cupluri să se înghesuie în şura şi în poiata lui Margit, în spatele coteţului, în piviniţă, ba chiar şi în pod. Văzând ce se întâmplă, Căuaciu se înarmă cu un bici şi mai întâi îi dădu afară din propriul său atelier unde îţi ţinea foalele, pe Maia şi pe un ţigan din Sărata, pe care îi găsi goi şi încovrigaţi peste nişte saci de cânepă. Apoi se repezi după coştei de unde alungă un alt cuplu şi mai găsi doi prăbuşiţi în spatele coteţului. Îi alungă pe toţi, biciuindu-i şi înjurându-i, afară din ocolul lui, dar nici bine nu păşi înapoi în drum, căci în văzul tuturor, în şanţul în care se răsturnase sania domnişoarei Maria, urlau alţi doi opintindu-se unul într-altul. Dincolo de gard erau trei care aruncaseră cojoacele de pe ei, gata să se prăvălească în zăpadă, dar erau deja mult prea înfierbântaţi ca să mai ţină cont de asta.

Văzând că e rost de asemenea prăpăd drăcesc, panticeuanii care erau încă cu capul pe umeri, o luaseră pe la casele lor, clătinând din cap şi dându-i dreptate Zbengului, că poate că totuşi, dacă ziua în amiaza mare se întâmplă astfel de lucruri, lumea trebuie că e pe sfârşite. Cât despre Margit, aşteptă până se lăsară umbrele şi strigătele Susiţei şi ale lui badea Grigoraş conteniră. Apoi îi găsi pe amândoi adormiţi, cu pătura şi cearceaful de sub ei sfâşiate şi paiele din şomoiog risipite peste tot în casă. La adăpostul întunericului, oamenii au început să se culeagă de pe jos, din fân sau din zăpadă, din locurile dosite în care s-au ascuns şi până şi Martha intră în casă cu hainele mototolite şi cojocul îmbibat de zăpadă. Margit mătura de zor şi se făcu că nu bagă de seamă nimic din ţinuta şi oboseala surorii ei, cu atât mai mult cu cât Susiţa se trezise şi acum trebuia să îşi ţină făgăduiala, aşa că îi plăti după cum se învoiseră.

-Lucratura dracului, îngăimă Susiţa, abia mai putând să vorbească de oboseală, să ne ferească bunul Dumnezeu!

Pentru că, în ciuda urletelor şi a orelor în care Susiţa s-a trudit în toate felurile pe care ani de zile le încercase pe panticeuani şi pe străini deopotrivă, mădularul lui Grigoraşu Purecelui nu se potolise. Leacurile vrăjitoarei îl ţineau, în continuare, sus. În seara aceea, când se trezi şi văzu că lucrurile au rămas neschimbate, Grigoraşu Purecelui îşi pierdu stăpânirea de sine şi începu să înjure de toţi dracii, ba încă să şi izbească în masă, în scaune, în găleţi şi în ulcele cu cârja:

-Da băga-s-ar jigodia în tăţî dracii şi în futaiu lor! Fute-i-ar secerea să-i fută, pă ei şi pă cine i-or făcut încă ha!

Şi pe când zbiera astfel, pregătindu-se să se repeadă cu cârja la geamuri şi să le facă zob , se pomeni că intră Căuaciu în casă care îi spuse astfel:

-Bătrân necugetat şi fără minte, ce eşti! Dumneata sângur ţ-ai atras asta asupra capului, că numa de curve şi de futaiuri ai ştiut vorovi de când eşti!  Uominii mai au şi minte pă umeri, nu numai foc în pântece. Dumneata îţi faci griji de ce mare rău o adus procoliciu în satu aiesta, că nu are hodină şi umblă cu Necuratu în fiecare noapte, dar nu vezî câte răle ai adus cu poveştile nesămălite pă care le răspândeşti. Prima oară, când te-o luat dracu şi te-o dus, trăbuia să înveţî că nu îi lucru de şagă. Nu te-ai învăţat, amu te-ai fript a doua oară, că uominii de atătea uări dau cu capu’ până să învaţă minte. Nu ai aşteptat sângur sania domnişoarei Maria ca să o întrebi de curve? Dacă ai fi stat în casă şi ţi-ai fi văzut de treabă, sania nu s-ar fi răsturnat şi Sandor nu ar umbla de nebun prin curte legat la brâu cu o funie. Dacă nu te-ai fi băgat dumneata, domnişoara Maria nu ar fi pierdut scrisoarea şi Şalma nu ar fi plecat cu noaptea în cap înainte de anul nou. Şi Traianu Ioanii nu ar umbla sângur de capul lui, năcăjit că l-o sfădit domnişoara. Dumneata moşule, cu curvele din capul dumitale, ai încurcat lucrurile în satu aiesta mai rău decât ar fi făcut-o o legiune de draci. Eşti trecut de nouăzăci de ani şi te caută moartea. Dacă n-ai ştiut trăi cumsăcade, barăm mori cumsăcade!

Ca niciodată, Grigoraşu Purecelui nu se răţoi, ci îl ascultă spăşit. După o săptămână, se trezi într-o dimineaţă bucuros nevoie mare că nu îşi mai simte rănile şi mai mult decât atât, învârtoşarea drăcească a mădularului se potolise. Îşi schimbă hainele, îşi luă straiele de sărbătoare pe el şi îi spuse lui Margit:

Amu, am aşteptat bugăt. O sosât ceasu: mă duc să o cunosc şi io pă fata asta de care voroveşte tătă lumea şă să îi zâc că îi bine vinită în satu nost. Mă duc să dau de domnişoara Maria, sora Gheriului.

Share on Facebook

Susiţa nu s-ar fi trezit cu Margit şi cu acea turmă de femei pe urmele ei, dacă Grigoraşu Purecelui nu ar fi băut din licorile amestecate ale vrăjitoarei Marica , sătul până peste puterile sale de boală, de stat în pat şi enervat din cale afară pe toţi oamenii din Panticeu, care, de când îl răsturnase câinele în mijlocul drumului şi îl făcuse ferfeniţă, nu binevoiseră să vină să îl vadă, ca să poată află şi el noutăţile în privinţa domnişoarei Maria, a vorbelor şi a purtării ei. Aşa că moşul se gândi că fie ce o fi, chiar dacă va muri otrăvit, va fi mult mai bine decât să zacă în neştiinţă ca un condamnat legat la ochi înainte de a fi împuşcat. Acum, la drept vorbind, moşul mai aflase una alta de la vecinul căuaciu, numai că fierarul era din acei soi de oameni potoliţi şi cugetaţi care pe Grigoraşu Purecelui îl scoteau din sărite:

-Bă căuaciule, viaţa îi făcută să o trăieşti, nu să tăt stai să te întrebi la tăt pasu ce rost are ce faci. De mare mirare că o-ai făcut pă Hortensia şi că nu te-or lovit frământările cugetului chiar atunci.

Numai că de această dată, fu rândul moşului să se frământe. Dădu cana cu lichidul acela verzui peste gât dintr-o singură înghiţitură şi împreună cu Margit se puseră pe aşteptat.

-Sâmţi ceva?

-Ba nu sâmt nimnic, ca bota. Amu, Margit dragă, dacă io oi muri, fă bine spune-le la tăţî că mai bine de jumate din ei fac umbră pământului degeaba, de nu creşte iarba cum trebe din cauza lor. Şi aceia care  nu fac umbră pământului, asta nu pântru că ar ave vreun rost, ci pântru că aşe de slabi că îi suflă vântu în şanţ, prăpădiţî din cale afară că nici în gură nu au ce băga. Şi mai spune-i lui  Mendel că îi al mai mare prost în satu aiesta că o lăsat-o pă Şalma să plece şi că nici el nu are mai multă minte ca o găină proastă care să cacă tumna în covata din care mâncă. Celelalte socoteli pă lumea asta io le-am gătat, afară numa de pricina pricoliciului, da amu îs hodinit că s-o trezât până şi prostu de Niculae că trebe făcut ceva. Aşe că dacă mor, io mor tare liniştit.

Margit prinse a lăcrima, când îl auzi că vorbeşte atât de convins despre moarte, aşa că se aşeză pe un scaun lângă patul moşului şi prinse a-şi şterge ochii cu colţurile năfrămii.

-Nu te cânta, muiere, că şi io şi tu trebe să facem loc la ceia mai tineri. Dacă să umple lumea de babe şi de babuţoi, unde dracu or mai găsi tinerii locuri dosnice să se mai poată înghesui unii într-alţîî? Găndeşte-te şi tu: de-ai ave on ficior fain pus pă drăgostit şi el cu oarice curvă. Unde să să ducă, dacă în casă îi plin de babe şi în şură numa te pomeneşti că răsar doi sau tri moşi? Nu ţ-o trecut pân cap, dacă nu ai copii. Atâta-i baiu că şi tu şi io ne ducem din lume, fără să lăsăm pă nime în urmă. Nici curva de Marthă, cât să ţâne ea de nealcoşe, nu are copii.

Pe când vorbea moşul astfel despre cum mai devreme sau mai târziu lumea trebuie să se cureţe de babuţoi, ca să se umple iarăşi de oameni tineri şi plini de putere, numai se pomeniră că mădularul moşului se învârtoşă şi crescu coşcogeamite sub ţol, ditamai şomoiagul, că de mirare, Margit nu încetă să îşi facă cruci şi să îşi cureţe ochelarii la aşa minune.

-Tuloiiiii, Domne apără şi păzeşte, făcu bătrâna, dar moşul comentă din cale afară de fericit:

- Hem, hem, spusu-ţ-am io că aşe curve ca muierile din Valea Ierii mai rar? Vezî ce îi poate pielea la Marica vrăjitoarea? Cât să ţâne ea de înţăleaptă numai la împreunări îi stă capu. No, amu să vie curva de soru-ta şi să îţi spuie că nu ai bărbat la casă. Că aşe odor n-or văzut ochii ei, de când îi.

Dacă văzu că moşu nu suferă de nimic altceva decât de ditamai mădularul, Margit îşi văzu de lucru prin casă, aruncând din când în când ochii către pat şi făcându-şi cruci cu limba în gură. Mirarea îi fu şi mai mare, căci după un ceas de vreme, tăria moşului nu scăzuse, ba încă părea şi mai semeaţă şi baba îi aruncă în poala moşului câteva perne, ca nu carecumva să se nimerească cineva în vizită şi să vadă aşa ruşine. Dar nu era ca Grigoraşu Purecelui să îşi ascundă bărbăţia, ba încă stând şi plescăind el bucuros în vârful patului, iscodi o cale prin care să îşi bată joc de toţi panticeuanii care nu îl vizitaseră până atunci. Aşa că, înspre seară, văzând că licoarea vrăjitoarei nu îşi pierdu puterile, îi spuse lui Margit:

-Tu muiere, în satu aiesta numa curva de Găvrişoaie să pricepe la boscoane. Meri întreab-o dacă nu are leac de aşe boală. Şi nu uita să o rogi de tri ori să nu spuie la nime aşe mare ruşine.

Planul moşului a mers ca pe roate, că nici bine nu plecă Margit din casa ei, cu mâna goală, căci de leac împotriva tăriei bărbăteşti încă nu se auzise, nici bine nu se jură Găvrişoaie pe ce are ea mai sfânt că nu va sufla nici o vorbă nimănui, că o şi trimise pe Nastasîuca la Lodovica lui Şandor, pe Găvrişuţ la hanul lui Mendel cu vestea şi ea însăşi îşi luă cojocul în spinare şi se porni tot într-o fugă până la Maria Brancii ca să afle şi celălalt capăt de sat toată povestea. În mai puţin de un ceas, tot Panticeu află de drăcovenia de mădular al lu Grigoraşu Purecelui şi se pomeniră toţi să scornească cum că a crescut atât de mult că nu mai încape în casă şi în curând Margit va trebui să descuie o fereastră, sau îl scoată pe horn afară, că doară doară frigul sau căldura îl vor domoli. Vorbiră ei cât vorbiră, dar pe toţi îi roase curiozitatea în asemenea hal, încât înşfăcară un candir cu supă, un borcan cu murături, o jumătate de pui fript , sau un şurţ plin de poame şi apoi o luară repede repejor către casa babei Margit. Casa nu era mică şi se umpluse de lume că abia mai putea sufla, toţi minunându-se şi făcându-şi cruce, iar Grigoraşul Purecelui stătea aşezat în vârful patului printre perne şi plapume, cu ţolul ridicat în poale, uitându-se rânjind la toţi. De o lună de zile de bolit, slăbise şi era mai urât decât îşi aminteau panticeuanii, cu nasul mai coroiat şi ochiul cel rău jucând acum nu numai în stânga şi în dreapta, ci în cercuri mari.

-Hem, hem, tare fain, tare fain, le spuse moşu. Pui fript, supă de găină, sufertaş şi cocoradă, mulţămnim frumos de daruri, că or şi tare bine primite. Numă că Crăciunu o trecut demult. Aşe că dacă aţi vinit să vă închinaţî, v-o dat dracu odor numa bun pântru voi, hem, hem.  Amu puteţi mere acasă hodiniţi, ca să nu mai credeţi minciunile curvii de Marthă, că io nu-s bărbat la casa asta. Vedeţî voi că săraca Margit nu m-o cotat degeaba?

Oamenii plecară care încotro, făcându-şi cruce şi aducându-şi aminte că nu era prima oară când dracul îşi făcuse de lucru cu Grigoraşu Purecelui şi că poate, dacă leacurile au această putere, povestea cu zborul lui în Valea Ierii trebuia să aibă un dram de adevăr. Istovită de atâţia musafiri năvăliţi cu daruri în casa ei, Margit închise poartă şi se târî moartă de somn până în casă, dar cum ajunse în cameră, se trezi cu moşul dezelit care îi spuse:

-Tu muiere, dracul aiesta trebe potolit, hem, hem.

Baba se trezi pe loc, făcu calea întoarsă şi în noaptea aceea dormi în casa surorii ei, Martha.

Share on Facebook

De mâine veţi putea găsi în librării romanul Dulcea poveste a tristului elefant , semnat de colega mea, Diana Adamek şi publicat la editura Cartea Românească. Sunt foarte legat de această carte, pentru că am urmărit-o născându-se, pas cu pas. Vă recomand să îl citiţi, pentru că e cu totul altceva decât s-a scris la noi până acum.

Aici aveţi mai multe informaţii

http://www.cartearomaneasca.ro/ catalog /carte/dulcea-poveste-a-tristului-elefant-251/detalii.html

Am iscălit şi eu un text entuziast pe coperta 4:

Share on Facebook

Ne este cu neputinţă să mergem mai departe cu povestea noastră, înainte de a spune câteva vorbe despre Susiţa, cu care ne-am mai întâlnit în treacăt, cu prilejul căsătoriei pripite a lui Găvrişuţ, sau şi mai devreme, într-una din isprăvile lui Mafteiu Ioanii. Susiţa era la vremea când se întâmplă toate aceste lucruri, spaima tuturor nevestelor din sat, meşteră din cale afară în a scorni plăceri nefireşti pentru bărbaţii satului, fie ei oameni înstăriţi cu familie, sau domnişori care au adăstat pentru o noapte ori două la hanul lui Mendel. Din această pricină, rareori era vizitată de vreo femeie, afară doar de clipele în care vreo soţie înşelată venea cu o falcă în cer şi una în pământ să îşi arate pumnul şi să strige ameninţări. De aceea, mare fu mirarea Susiţei când, la nici două zile după ce Grigoraşu Purecelui bău licoarea amestecată din leacurile vrăjitoarei, se trezi în curtea ei cu Margit şi cu o turmă de femei, pufnind în râs în baticuri, cu o rugăminte nemaiauzită.

Grasă şi frumoasă, cum era vorba în Panticeu la vremea aceea, trecută de cincizeci de ani, dar încă trupeşă, cu pieptul scos în afară şi fundul azvărlit în spate, Susiţa nu era de-a locului. Pe la vârsta de doisprezece ani, în timp ce păştea caprele tatălui ei la marginea pădurii din Vultureni, Susiţa fu violată de Hasnatu Glisîiei din Panticeu. Pentru că era foarte greu să mai găseşti soţ unei fete necinstite, tatăl s-a milogit tocmai pe lângă Hasnatu, care era trecut de treizeci de ani, singur şi unul din cei mai leneşi bărbaţi din Panticeu, să îşi ducă la bun sfârşit treaba pe care o începuse şi acuma, dacă tot o făcuse femeie, să o ia de nevastă. Glisîia, viitoarea soacră, strâmbă din nas, pentru că fata era prea mică, venea fără un strop de zestre, dar cum Hasnatu nu fusese niciodată nici ager la minte, nici iute la muncă, nici feciorul ei favorit, treacă meargă, o primi pe Susiţa (pe numele ei adevărat Susana, dar mult prea fetiţă ca să îl merite) ca noră în casa ei. Şi curând după ce fata sosise, Glisîia îşi dădu seama că făcuse foarte bine, pentru că îi lipsea o slugă prin preajmă. O trezea de dimineaţa dinainte de a se face ziuă şi toată ziua o purta la lucru, pentru că Hasnatu era din cale afară de bleg, ca să mai reuşească să facă ceva cu el. Glisîia se purta cu ea mai rău decât mama vitregă din bazme: o bătea, verifica tot ceea ce îşi lua de mâncare de prin casă şi nu lăsa să îi scape nici un prilej pentru a-şi vărsa furia asupra ei. Toate nemulţumirile pe care le adunase de-a lungul anilor în privinţa fiului mai mic le descătuşa pe spatele Susiţei. În rest, speranţele ei se legau de fiul cel mare, Gheorghe, plecat de mai mulţi ani în armată, care începuse să urce treptele unei cariere militare şi care din când în când, mai trimitea acasă suficient de mulţi bani încât mama şi fratele să poată trăi pe un picior mult mai mare decât şi-ar fi putut permite. Tot lucrul din gospodărie cădea în cârca nurorii, care trase ani de zile cât o ţineau puterile, pentru că ştia foarte bine că nu are încotro. Înapoi în Vultureni, într-o familie săracă plină de copii nu putea merge, cu atât mai mult la un tată care o dăduse de soţie bărbatului care o violase, între altele, un neisprăvit cu o mamă neomenoasă. Aşa că timpul trecu şi fetiţa, călită de toate greutăţile pe care trebuia să le îndure, crescu şi se făcu frumoasă. Cam în aceeaşi vreme, Hasnatu căzu la pat greu bolnav şi Glisîia îi spuse în ciudă nurorii:

-Atâta stai la casa me, până trăieşte el. Câci o murit, marş acasă la tată-to şi la mâne-ta.

Susiţa nu avea copii şi toată munca lucrată la casa aceea, ani de zile de corvoadă, risca să se ducă pe apa Sîmbetei. Ea îngrijise de vite şi ea lucrase pământul şi tot ea era cea care vânduse viţeii si cu banii reuşi să tencuiască toată casa în exterior. De această dată nu avea de gând să se lase călcată în picioare şi nici nu pierdu vremea. Hasnatu trăgea să moară în camera de la drum, şi anunţat printr-o scrisoare, Gheorghe sosi acasă, pregătit pentru înmormântare. În aceeaşi seară, Glisîia îi prinse pe Gheorghe şi pe Susiţa împleticiţi călare unul peste altul în şură şi făcu un scandal monstruos , izbind cu amândoi pumnii când în noră, când în fiul cel mare, pentru care îşi făcuse alte planuri şi gândise din timp o căsătorie mult mai avantajoasă decât ceea pe care o făcuse amărâtul de Hasnatu. Bombăni şi strigă la ei o săptămână până când Hasnatu muri, trecu şi înmormântarea şi apoi luă mătura să îşi dea afară nora din casă.  Susiţa îşi luă o plasă cu haine şi plecă, aproape la fel cum venise, dar nu trecu nici o săptămână până când Gheorghe veni după ea, o duse la sfat şi se cununară legal. Prima căsătorie nu a fost niciodată legalizată, nici consfinţită la biserică, însă pentru cea de a doua, Gheorghe insistă să respecte toate legile şi să primească toate binecuvântările. Oricât de miruită ar fi fost unirea lor, pentru întreg satul, această căsătorie pripită după ce nici bine nu se răcise în mormânt fostul soţ însemna un singur lucru: Susiţa era prima curvă în Panticeu, iar Glisîia făcu tot posibilul să bată fiecare casă şi să răspândească vestea despre cât de nelegiută noră i-a dat Dumnezeu să îndure. Un război surd se instaurase între ea şi gura satului, pentru care a rămas pentru întotdeauna străina, lipitoarea care a făcut pe dracu în patru ca să îi rămână ei averea soacrei. Căci după încă vreo zece ani, la hanul lui Mendel sosi o scrisoare de la Găvrişuţ cum că Gheorghe a căzut în armată, răpus de friguri, iar de necaz, Glisîia se stinse în trei luni. La patruzeci şi ceva de ani, Susiţa era încă o văduvă tânără, fără copii şi o serioasă ameniţare pentru toate nevestele din Panticeu, muncite de naşteri şi greutăţi. Se trezi cu mai multe femei care îi spuneau acelaşi lucru:

-În satu aiesta, Susiţă, niciodată una ca tine nu va ave zâle bune pântru ce ai făcut. Aşe că tare bine ar fi să vinzi casa şi să îţi cauţi o viaţă în altă parte.

Aşa cum nu s-a lăsat alungată prima oară, Susiţa nu s-a lăsat nici a doua oară. În mai puţin de un an îşi împodobise curtea cu flori de care nu mai văzuseră panticeuanii până atunci: pe lângă iarbă albă şi mentă, clopoţei şi cârciumărese, aduse de la Cluj dalii, crizanteme , lalele, trandafiri, tufe de mălin şi iasomie. Mai mult, îşi dădu jos năframa din cap şi umbla cu părul descoperit, uns cu ulei de nucă şi  prins într-un coc mare, nu în spatele, ci deasupra capului. Încetul cu încetul, îi prinse în mrejele ei pe aproape toţi bărbaţii din sat şi Susiţa ajunse să ştie mai multe despre lucrurile ascunse din fiecare casă, decât ştia însăşi moaşa. Niciodată nu se recăsători, pentru că prinsese gustul libertăţii. De câteva ori când venise în permisie, Găvrisuţ dormi la ea câte două săptâmâni şi lumea prinse a vorbi că femeia asta poartă ghinion, aşa că mare minune dacă nu vor auzi şi despre el că a murit pe undeva prin ţări străine. Îl mai găzduia şi de când cu căsătoria lui cu Găvrişoaie, aşa cum îi găzduia şi pe alţii, însă exista un bărbat din Panticeu pe care Susiţa îl refuza constant şi îl punea să facă calea întoarsă, şi anume pe Grigoraşu Purecelui. Moşul era prea urât şi prea spurcat la gură pentru gusturile ei, şi în plus, era mult prea bătrân ca să îl ţină puterile pentru poftele ei.

-Ascultă, moşule! Io îs trecută de cincizăci de ani, da io una nu mă dau în lături di la pulă. Numa că nu îmi trebe una moale, că nu vreau să şterg ferestrele cu ea.

Share on Facebook

http://citynoise.org/article/10598.

link gasit pe pagina de facebook a Oanei Pughineanu.

Preferata mea e urmatoarea:

Share on Facebook

Pentru Grigoraşu Purecelui, nopţile erau grele, dar zilele deveniseră şi mai înfiorătoare. Pe lângă faptul că rănile îi supurau, că avea febră, friguri, mai trebuia să suporte şi vizitele surorii lui Margit. Deşi nu înţelegea destul de bine maghiară cât să poată desluşi toate vorbele pe care le schimbau între ele cele două surori, din tonul ridicat al Marthei şi din privirile pline de ură care îi erau îndreptate, putu să priceapă că şederea lui în casa iubitei sale unguroaice nu era bine văzută. Nu că i-ar fi păsat lui de ce credea despre el o femeie cu care de abia schimbase două vorbe în toată viaţa, cu atât mai mult cu cât Martha era la rândul ei destul de în vârstă, pe lângă asta, căsătorită cu un văr îndepărtat de al lui Găvrişuţ, şi nici pe departe arătoasă. Nu avea nici privirea alunecoasă a lui Margit, nici voia ei bună şi era tot timpul atât de preocupată de ceea ce se cade şi ceea ce nu se cade, de ce anume va zice satul, încât ai fi putut jura că ea îl făcuse pe Traianu Ioanii şi îi lăsase moştenire toate frământările ei. Era trecută deja de cincizeci de ani, nu avea copii şi cu un bărbat mai bătrân ca ea cu saptesprezece ani, nu avea altă treabă de făcut decât să îşi certe toată ziua sora mai mare cât poate să fie de lipsită de minte, să îşi ia în casă pe cel mai urât şi mai spurcat la gură moş din sat, care nici bărbat în casă nu mai poate fi, că zace numai în pat şi trebuie îngrijit.

-Tu, Margit, dragă, soru-ta asta îi mare curvă. Văzutu-o-ai tu? Cum să bagă în casă, îmi dă numa bună zua şi apoi să apucă de troncănit pă ungureşte să nu pricep. Şi dreptu-i, că de priceput, atâta cât pricepe cârja me pricep şi io, da io unu pă lângă urechi mai am şi uăchi să văd. Tu, asta de când s-o măritat şi l-o prostit pă nepricopsâtu ala din Chidea să o ieie de nevastă, asta numa on sângur scop în viaţă o avut: să creadă tătă lumea că îi de vărsta lui bărbatu-so. Dacă el îi on moş bleg, să creadă tăţî uominii că şi ea una îi tumna maica stareţă. Amu dacă moare el, asta îi în stare să steie tătă zua întinsă în pat cu mîinile împreunate ca să găndească tăţi proştii că o murit şi ea. Io îţi spui asta, ca să nu te laşi supărată şi năcăjită de ea, că şi ea una îi o mare poamă. Ş-apoi tu, Margit, dacă io mor, să fii hodinită, că nu mă grijeşti pă degeaba, că io unu copchii n-am şi casa me de lângă cimitr ţîie ţ-a rămâne.

Moşul părea resemnat cu faptul că va muri, plictisit până peste poate de timpul pe care l-a petrecut zăcând în pat, fără alte poveşti, decât cele pe care i le aducea mai rar căuaciu. Îi lipsea cărciuma lui Mendel cu evreicile ei, cu veştile despre văduvele din alte sate şi şoldurile legănate ale tuturor muierilor care treceau pe lângă el pe uliţa Panticeului.  Avea un singur mare regret, de fapt două: că a fugit ca Iona în faţa pricoliciului fără să-i vină de hac şi că nu a apucat să o întălnească pe domnişoara Maria ca să o întrebe despre felul şi năravurile curvelor de la Viena. Deşi slăbise foarte mult şi Margit nu îi dădea mai mult de trăit decât încă vreo trei săptămâni, Grigoraşu Purecelui se trezi la viaţă, în ziua în care Niculae din Deal îi trecu pragul, ciocnindu-se de baba Leaha şi îi povesti toată tărăşenia cu căinii ţiganilor şi mai ales cu cele trei condiţii pe care i le-a pus Floarea.

Moşul ascultă cu ochii strălucind de plăcere toată povestea, apoi plescăi fericit:

-Ţâţ, ţâţ, da înfiptă muiere îi sotelecana asta. Una din asta îi tare bună să te călărească, măi Niculae. Tare, tare vujită. Numa să baji de samă, că dacă-i frumoasă cum spui şi vicleană cum să vede, va trăbui să o fereşti de picioare de bărbat prin preajma ei. Hem, hem, mai ales de jidovi să o fereşti, hem.

-Da de ce să o felesc io de jidovi sau de olice bălbat? Di ce să o bănui câtă vleme mi s-o alătat tale cinstită? Şi apoi io oi încelca să fiu bălbat cum să cade la casă şi să-i dau tăt ce îi tlebe.

- N-ai văzut tu, măi Niculae, cum traje viespele la miere? Aşe trag tăţî bărbaţîî la o muiere faină şi vicleană. Dacă ţ-ai fi găsât una prostă leat ca tine, era numa bine, că niciunu n-ar fi văzut mai mult decât vede celălalt. Da o muiere ca asta înfiptă şi vicleană s-a folosî de nebăgarea ta de samă, ca să îşi astâmpere nevoile, hem, hem.

Niculae se uită supărat la moş, cum stătea el în vârful patului lui Margit, plescăind slăbit, cu nasul parcă şi mai mare decât îl ştiuse, şi cu ochiul stâng fugind repede dinspre un perete către celălalt.

-Da moşule, io am di tăte cele. Ce nevoi pote ave muielea asta, că io bălbat îs, avele am şi mi-i tale dlagă.

-Da nu-l ai pă r, mă ficior. Mare bai, mare bai. De asta îţi spui să te fereşti de jidovi, că aieştia tăţi vorovăsc rârâit, şi dacă Floarea ta a vre să îşi astâmpere râuu, hem, hem, mă tem că în lejea lui Moise şi-a găsî alinare.

Niculae se găndi o vreme încruntat, uitându-se când la badea Grigoraş, când la Margit, care de la cuptor îi făcea semne cum că moşu nu-i bine bine la cap şi să-i dea pace, apoi îi răspunse:

-Bade Gligoraş, dacă să aude că pă o vale umblă lupii, io unu nu mai îmi duc tulmele pă acolo, şi tăţî ciobanii să felesc de locu ala. Baiu îi că şi dacă acolo nu o fost niciodată nici o lup, şi o fost numa on zvon, locu ala lămâne pustiu şi neumblat. Întl-on an, numa te pomeneşti că îi plin de lupi. Aşe că io zâc că dacă nu-i musai, să nu chemăm lupii pă dejeaba. Da, alta-i tleaba cu cale am vinit io la dumneata. Să îmi spui ce tlebe făcut cu plicoliciu, ca să îşi capete hodina !

Moşul îşi plesni palmele de bucurie şi spuse:

-Io de când tăt zâc că trebe să facem ceva, da’ baiu îi că tăt satu aiesta îi plin de neisprăviţî, de zăce uări mai ceacanăi ca tine, băi Niculae. Uită-te la ei, că îs în stare să dormă ca jitele cu pricoliciu la porta lor, de om ajunge de râsul blăstămaţîlor de crâstoreni. Bine barăm că ţî-o vinit ţîe on dram de minte di la fata asta cu care te însori. Dacă tu nu eşti împotrivă să descuiem mormântu, atunci treaba îi ca făcută. Nu ţî să cade ţîie să îl potoleşti pă tată-to. Fii liniştit, că de treaba asta ne legăm io şi căuaciu.

Venirea babei Leaha îi amintise lui Grigoraşu Purecelui de leacurile primite în dar de la Marica, vrăjitoarea din Valea Ierii. Îi explicase atunci, în zilele în care rămăsese la ea din ce îi făcută licoarea din fiecare sticlă şi la ce se foloseşte, dar cum moşul fusese tot timpul atent la poalele ei, nu mai ţinea minte nimic. Aşa că o puse pe Margit să scoată de sub pat bocceaua cu leacuri vrăjitoreşti, îşi luă cârja în mână şi grăi astfel către femeie:

-Tu. Margit, boala pote fi mulţămnită, că am bolit destul şi şi-o luat prinosu din timpu care mi-o fost dat să-l trăiesc. Amu, uări mă fac bine, uări mor. O fost bugăt. Fă bine ie o finjie şi toarnă câte on strop din fiecare leac de-a Marichii şi amestecă-le bine, apoi dă-mi să beu. Dacă îi să mor, să mor, da’ dacă îi să trăiesc, io unu nu mai vreu în pat, că am de lucru.

Zis şi făcut, sătulă de întors moşul de pe o parte pe cealaltă, scărbită de atâta puroi şi duhoare, Margit făcu întocmai ceea ce îi ceru bătrânul. Îi duse cana la gură şi îl ajută să dea pe gât lichidul verzui şi adânc mirositor, rezultat din leacurile Marichii. Urmarea a fost de mare ruşine şi veselie în întreg Panticeul.

Share on Facebook

Dacă aţi fi fost un şoarece rătăcit de foame  prin cămara Găvrişoaiei, raftul cel mai de sus plin de sticle goale , prăfuite, vi s-ar fi părut o pădure imensă, întunecată, la capătul căreia, în trunchiul unuia dintre arbori strălucea un lichidiu argintiu. În ziua în care veterinarul chemat în graba mare de Găvrişuţ ca să vadă de ce boală ciudată îi suferă bivolii, îşi scăpă termometrul şi îl făcu ţăndări de pietrele din curte, Găvrişoaie îşi puse şurţul la gură şi culese cu două linguri mercurul scurs în praful ocolului. Îl păstra închis într-o sticlă ferecată, ascunsă dincolo de toate oiegile goale din cămară, pentru că ştia ea foarte bine că nimic nu face să alerge mai repede gândurile rele şi legăturile vrăjitoreşti decât argintul viu. Înarmată cu ghemul de aţă de mort, îşi întinse mâna înspre raftul cel mai înalt, pipăind lemnul înnegrit de praf în căutarea sticlei cu mercur, cu o străngere de inimă, căci se temea de şoareci şi îşi putea închipui mângăierea rapidă a unei blăni cenuşii trecând în fugă peste degetele ei. Frica asta îi dădu şi ideea de care avea nevoie pentru a-i veni de hac domnişoarei Maria, aşa că turnă într-o lingură o picătură de mercur, o separă cu o linguriţă şi o lăsă să se scurgă în ghemul de sfoară. Apoi traversă piaţul, intră în curţile Gheriului, auzi câteva lătrături alerte, o luă pe urma lor şi îl găsi pe Şofron dincolo de şură, încercând să atragă cu un os câinele înspre legătoarea pe care tocmai o improvizase.

-Tuloi, Şofroane, mi-i plină casa de şoareci. Nu ştii, n-are domnişorul Gheriu o cuşcă în plus, că nu mi-o găsăsc nicări pă a me, dacă nu s-o fi jucat cu ea coptiii aieştia, n-ar ave noroc, că numa de prostii să ţân.

Ştia ea bine că în magazia domnişorului puteai găsi de toate, cu atât mai mult cu cât, având hambarele cele mai pline şi pivniţele cele mai bogate din întregul sat, curţile bătrânului armean atrăgeau în fiecare toamnă legiuni de şoareci, spre marea bucurie a celor trei pisici ale Mâţului care se făceau de două ori mai mari cu atâta pradă la îndemână. Deci, fără doar şi poate, şoarecii trebuie să fi pătruns şi în casă, şi cu atâtea camere şi mai ales cu toate ifosele domnişoarei, Găvrişoaie se aştepta să găsească un batalion întreg de cuşti. Nu se înşelase. Şofron o conduse în magazie , unde pe un raft stăteau înşirate vreo opt cuşti, care aşteptau să fie opărite, ca să nu miroase a cadavru – căci şoarecii nu se apropie cu încredere de o gaură unde pot simţi duhoarea unui seamăn de-al lor ştrangulat – şi mai apoi să fie alimentate cu o bucăţică de brânză sau de slănină strecurată dincolo de cele două aţe care ţin întinsă mica spânzurătoare. Şofron se ocupa în fiecare seară de asta şi le curăţa dis de dimineaţă, aşa că lua la întâmplare una din cuşti şi o întinse Găvrişoaiei, dar ea se dădu în lături, spunând că îşi alege una mai mică şi foindu-se pe lângă rafturi, răsturnă cu voia foarfecele si sfoara de legat cuştile. Se precipită să le adune de pe jos şi înlocui repede ghemul cu cel îmbibat de mercur pe care îl adusese de acasă. Apoi fericită că îi ieşise prima parte din ceea ce şi-a propus, mulţumi frumos şi o luă către casă. Tocmai pe când ieşea din curte, de pe cerdacul domnişoarei Maria coborî baba Leaha care prinse a striga cât o ţinea gura:

-Vai de thine, muiere fără minthe! Vai de thine şi de copchii thăi! Că pă cei care or fi fericiţî îi aşteaptă o morthe thânără în chinuri groznice şi pă ceialalţî o viaţă lungă şi plină de amar. Făcăthura suge di la sânul care u-o făcut şi ie laptele fraţâlor ei!

Apoi, văzând-o plecând în fugă către casă, baba Leaha îşi curăţă grumajii, scuipă o flegmă în spatele ei şi îi spuse lui Şofron:

-Unde-i făcătură, hop şi desfăcătură, unde-i uăiagă, hop şi dop, unde-i şoarec, hop şi mâţă, unde-i pizdă, hop şi pulă!

-Unde-i minte multă, prostia-i cu caru! îi răspunse el conducând-o încet către poartă, dar baba îl strânse de mână şi îi şopti la ureche:

-Bagă de samă, slugă, că domnişoru Gheriu nu-i sângur!

-Nu pricep defel ce tot îndrugi dumneata acolo, făcu Şofron, smulgându-şi braţul din ghearele ei şi dând să plece, dar baba îl apucă cu amândouă mâinile şi îi şuieră, ca în descântec, dezvelindu-şi gura ştirbă cu gingiile înnegrite: Sânje viu, inimă morthă, sânje mort, inimă jie. Sorthă gre, sorthă gre.

Mai mult de scârbă, decât din grabă, bărbatul îi întoarse spatele şi o luă cu paşi hotărâţi înspre garduri, dar o auzi strigând pă urmele lui:

-Fuji, fuji, prostule. Trizăci de ani, trizăci de ani o să îţî trăbuiască până când io oi fi de mult putrezâtă în pământ, da’ m-i auzî iară şi îi vorovi şi thu. Cu bine!

Deşi domnişoara Maria o plătise bine în ziua aceea, baba Leaha era nesătulă ca tot neamul ţiganilor din Sărata. Intră în fiecare casă, de unde oamenii o primiră cu frică, sau o alungară cu botele, auzindu-şi în schimb blesteme şi sudălmi. Nu se lăsă până în capul satului unde intră în casa lui Margit, dar de această dată, nu ca să ceară, ci ca să cumpere. Spre marea mirare a gazdelor, venise după cârja cu care badea Grigoraş croise lovituri peste picioarele dracului, pentru că dacă îi venise de hac diavolului însuşi, mari minuni şi mari dezlegări se puteau face cu ea.

-Apoi, Leahă dragă, începu badea Grigoraş, să vede că de o samă de ani, ai rămas văduvă, fără bărbat, că nu o fost nime care să îţi deie câteva bote în schinare, păstă picioare şi păstă cur, ca să te astâmperi şi să te ogoi, că eşti de tătului pornită pă boscoane. Dacă îţi trebe cărja me, io cu mare drag ţ-o croiesc păstă cap, păstă mâni şi păstă picioare, numa fă-te mai aproape de pat să te ajung, curvă de babă nesătulă ce eşti, încă pă pământu aiesta. Meri, Leahă, acasă şi şezî-ţî pă curu-ţî, că bine o zâs popa din Valea Ierii că rău din lume nu-i lucru de şagă, ca să ajungă pă mâna babelor proaste din Sărata, care mai îs şi ştirbe şi le sare scuipatu din gură la tătă vorba care u-ă scot.

Baba sări ca arsă şi nu se lăsă mai prejos:

-Hou, ce blăsthăm aş pute pune pă capu thău, porc bătrân şi fără minthe. N-are rost, că the cotă morthea. Eşti a ei, nu-i vreme de blăsthăm. Nu apuci vara.

Apoi se porni să iasă pe uşă, furioasă foc, dar se ciocni de Niculae din Deal, care tocmai vroia să intre. Ca să îşi verse mânia, sau poate pentru că nu apucase să vorbească cu el, atunci când îi oblojise rana în casa Floarei, baba strigă:

-Ho ce berbhece o răsărit, ce berbhece s-o lovit! Ce berbece mândru. Ai omor ât câinii ţâganilor, prinţule. Ce or mai urlat în urechile pruncilor şi cum s-o făcut omătu roşu ca o flore. Tăthă fapta îşi are floarea ei, hehe, floarea ei, prinţule. În casa pă care te trudheşti s-o faci or stha ţâganii din Sărata, cu câinii şi porcii lor şi uominii vor fura din casa tha, din pivniţa tha şi din pathu tău. Tăthă fapta îşi are florea ei, florea ei.

Share on Facebook

Vreme de o săptămână, în care am uitat-o pe Găvrişoaie cu ghemul în mână, privindu-l înciudată şi gândindu-şi următoarea faptă, am rămas cu senzaţia că i-am lăsat pe toţi încremeniţi într-o fotografie mobilă, cum erau liniarele acelea de pe vremuri, care îşi schimbau între două poziţii oblice imaginea: ea cu ghemul în mână, ridicându-se după o sticlă dosită pe raftul cel mai de sus al cămării, baba Leaha în salonul domnişorului Gheriu ţinând în poale mâna domnişoarei Maria şi studiind-o atent în semn de recunoaştere, afară în curte Şofron încercând să prindă câinele mare şi alb al stăpânilor, care se azvârlise după pisicile Mâţului, alungându-le în fugă, peste garduri şi acoperişuri de cătreţe, peste ramurile mai joase ale pomilor, până în curtea lui Şandor Bolundu, ca de obicei, legat la brâu cu o sfoară şi încremenit cu un lemn mare în braţe, cugetând adânc la Cristosul de lemn pe care îl va ciopli pentru bunul său prieten Mâţu, ca să servească drept pavăză împotriva duhurilor rele şi mai ales, împotriva smintitului de pricolici şi a nopţilor în care nu îl va ţine odihna mormântului, unde zace acum. Uitându-mă la ele, personajele astea au ajuns de la o vreme ca nişte bile pe o masă de biliard: se ciocnesc unele de altele apucând-o în neştire în direcţii pe care nu de fiecare dată reuşeşti să le ghiceşti cu aproximaţie, brusc, virând imprevizibil pe o altă cale decât aceea pe care păreau că vor merge, în liniile cuminţi, aşezate, ale soartei lor. Uneori se mai opresc să spună ceva, apoi pornesc în neştire în mişcarea lor haotică.

Aşa trebuie se gândea şi Traianul Ioanii, întors din călătoria pe care îl făcuse cu Şalma în afara Panticeului, până la celălalt drum care coboară de-a lungul Someşului către Cluj. Cum slujise atât de mult la Mendel se gândise că din totdeauna şi câtă vreme va rămâne satul în picioare, cârciuma evreului cu hanul, trăsurile, oaspeţii ei şi cele două evreice vor rămâne acolo, pentru toţi Grigoraşii Purecelui şi toţi dracii pe care îi va mâna nevoia la poveşti. N-aduce anul ce aduce ceasul, căci într-o singură zi Şalma plecase şi într-o singură zi Niculae din Deal, bunul său prieten care îi cerea sfatul întru toate, îşi găsise de unul singur nevastă, şi o şi ceru în întâmplarea de pomină în care curăţă drumul Sărăţii de câinii ţiganilor.

-Unde dai şi unde crapă! îi spuse căuaciului, dimineaţa la lăptărie. Tătă povestea uominilor, de când s-or născut ei aşe s-o scris. Unde dai şi unde crapă! Una faci şi alta iesă. Astăzî suntem aci şi mâine nu mai suntem. Nimic nu să leagă de nimic.

Că doar nu-l închisese pe Maftei în coteţ ca să nu mai facă ruşine şi chiar atunci se nimerise să vină viitura ? Şi nu încercase el să îşi ceară iertare de la domnişoara Maria şi când colo lucrurile ieşiseră pe dos?

-Ba nu, Trăiene, îi răspunse căuaciu, io cred tăte lucrurile îs legate între ele tare bine, numai noi nu le desluşim că suntem de tătului proşti şi încuieţî la minte. Şi apoi, să te ferească bunu Dumniezo să ajungi să vezî cât de bine îs legate! Că de când îi lumea şi pământu, aceia care or avut mai multă cunoştinţă or fost cei mai păcătoşi, mai îngâmfaţi şi mai netrebnici uomini. Cum poţî învăţa ceva din uărice, dacă te vezî ştiutoriu? Vezî-l tu pă prietinu-to Niculae din Deal? Cât îi el de fără carte, ala îi prima uom în sat. Îţî vede voi. Timpu va aleje.

Pe Trăianu Ioanii, vorbele astea îl încurcară şi mai mult. Nu era destul că îi dăduseră mare bătaie de cap cuvintele domnişoarei, nu era destul că înainte de despărţire, Şalma însăşi i-a spus:

-Am o rugăminte la tine. Unchiu Mendel s-o născut, o crescut şi crede că va muri în Panticeu, pântru că aşe o fost legea familiei noastre de când s-o aşezat aici Mendel Jacobi, măcar că vremurile nu mai îs alea şi că fiecare ar face bine să îşi scape pielea. Jidovi, rumâni, unguri , nime în lume nu mai îi la loc sigur di-acuma încolo. Dacă vreodată îi va trece pân minte să plece din Panticeu, dă-i curaj să să ducă. Lumea nu mai îi care o fost şi când lucrurile să schimbă, jidovii ar face bine să fie primii care o iau la picior.

Se văzu dintr-o dată singur ca şi cum lumea în mijlocul căreia crescuse şi se străduise să devină un om respectabil, întru totul diferit de fratele său Maftei, putea la rândul ei, în orice clipă, în orice zi, să fie luată de ape şi să fie dusă departe până nu îi mai afli nici urma, nici rămăşiţe, nici semne ale trecerii ei. Într-o dimineaţă se pomeni glăsuind cu voce tare în faţa lăptăriei, spre marea bucurie a Zbengului, cum că totuşi, pe el îl bate gândul că lumea asta s-a găta, şi numa ne-o pomeni cu tăţîî că u-ă duce viitura, ca pă frate-so.

-Lumea să gată nerămas, făcu Zbengu. Da de data asta nu cu apă, pântru că Dumniezo după potopul lui Noe, o lăsat ca sămn de mângăiere curcubeu ca să ştie uărişicine că lumea nu va mai fi distrusă de apă.

- D’apoi ala nu-i semn de mângăiere, Zbengule, îi răspunse prompt căuaciu, că dacă îi să să gate, ţ-ar plăcea mai bine să mori ars de viu? Îi semn rău, uomini. Îi de bai, ptiu pă el curcubeu.

Toate aceste gânduri şi cuvintele pocăite ale Zbengului îşi găsiră o confirmare neaşteptată în vorbele babei Leaha, care într-una din zile îi tăie calea lui Traian spunându-i

-Dhă-mi ceva să-ţi spui de sortha ta. Câth îmi dhai să-ţi spui ce văd?

Dacă era cineva dintre toţi panticeuanii care să creadă cel mai puţin în vrăji şi boscoane, în făcăturile şi urzelile femeilor, în pricolicii care băteau noaptea poarta cimitirului şi în vârcolacii cu colţi de lup, acela era Trăian. Aşa că stăruinţa ţigăncii, care o luase pe urmele lui, avu darul să îl înfurie peste măsură. O repezi, strigând :

-Nu ţ-î ruşine, muiere bătrână că nu ţî să cade să umbli cu aşe prostii? Meri vezî-ţî de casă şi lasă uominii în pace.

La asta una, baba Leaha îşi desprinse năframa şi scuipă în colbul drumului pe urmele paşilor lui. Apoi spuse:

-Or şi prosthii, da le văd pă tăthe! Crezî că nu ştiu că tăthă iarna asta nu-i ave pace şi îi umbla duphă domnişora asta, sora Gheriului? Las-o în pace, că nu-i de nasu tău. Muierea tha încă nu s-o născut. Şi nici nu va fi muiere, nici nu i să vha slobozî sânjele până în zua în care thu ti-i ridica di pă phământ şi cât ti-or ţâne uăchii, de jur împhrejuru tău a fi numa moarthe.

Share on Facebook

Din ziua în care Găvrişoaie îşi luă viaţa în mâini, poruncindu-i bărbatului, organizând gospodăria şi chivernisind toată averea soţului, soarta se grăbi să arunce asupra ei o mulţime de nemulţumiri şi greutăţi. Se trezi gravidă şi colac peste pupăză, mama lui Găvrişuţ, necăjită de ce noră aprigă, rea de gură şi belită de pe dracu i-a dat dracu în casă, paraliză. Bătrâna nu se mai putea mişca deloc, aşa că, la toate lucrurile pe care trebuia să le descurce singură, Găvrişoaie se trezi şi cu grija soacrei, pe care o spăla de două ori pe zi, îi dădea de mâncare, o întorcea de pe o parte pe alta.

-          Pă lângă că-s gravidă, se plângea ea Mariei Brancii, şi am greţuri, amu în tătă zua trebe să o spăl de căcat pă bătrâna. Şi pute, Marie, să nu-ţî spui cum.

Oricare ar fi fost soarta pe care o trăia, ştia că şi-o făcuse cu mâna ei. Nu putea învinui pe nimeni, nici măcar pe Găvrişuţ. Dar, asta nu a însemnat ca Găvrişoaie să nu îşi găsească motive suficiente ca să se ia în sfadă cu tot satul, şi să îşi verse toată furia asupra celor din jur. Nu se întâmpla în vreo toamnă să are vreodată, fără să intre cu plugul un metru sau doi în pământul vecinilor şi să susţină cu gura mare, că ea are dreptate şi că miezuina fusese dintotdeauna acolo. Din când în când se bătea cu Găvrişuţ, care, dacă îl prindeai treaz şi el dădea cu toată puterea şi oamenii care treceau prin centrul satului, chiar şi duminica la amiază, până era popa în biserică, se întâmpla să audă la ei în casă strigăte, vaiete, scaune trântite, vase aruncate, cioburi.

-Să te ferească Dumniezo de di-aiesta hăram de muiere! spuneau oamenii făcându-şi cruce.

-Ca la ţâgani, tumna ca la ţâgani, comentau femeile mai cu frică de bărbaţi, de prin sat.

-Vedeţi voi, se băgă în vorbă până şi Zbengu, proaspăt întors din America, crede ea că i-o plătit mireasa lui Şofron şi că şi-o şters datoriile, da să ştiţi voi di la mine că nu-i aşe. Tinereţâle neîmplinite să răzbună. Nu ştiu io pă pielea me cu Cruciţa?

Adevărul este că prins ă în atâtea certuri, cu atâtea treburi pe cap, cu copiii care se născură unul după celălalt, Nastasâuca, Toma, Şandor, Nica şi peste încâ câţiva ani, alţii, Găvrişoaie nu mai avea vreme să se gândească la tinereţe. Pe Şofron îl vedea des, în fiecare zi în vecini, în curţile Gheriului, dar se întâmpla destul de rar să se nimerească singură cu el şi nici atunci nu prea schimbau multe vorbe. Trecură câţiva ani, timp în care îi muri soacra şi Găvrişoaie profită de aşa întâmplare, ca să pună sub moartă, în sicriu, un ghem lung de sfoară, pe care nu uită să îl ia cu o seară înainte de înmormântare, la priveghi. Pe vremuri, se ştia că nici un obiect nu e mai bun pentru a face legări, decât sfoara care a stat sub mort. Aşa că Găvrişoaie luă ghemul şi îl tăie în aţe de câte zece centimetri, apoi, în câteva vizite pe care le făcuse Mariei Brancii, pe furiş, strecură în paiele patului în care dormeau cei doi soţi capete de sfoară. Cât de puternică sau de slabă a fost vraja asta nu ştiu să vă spun, dar cert este faptul că nici până atunci şi vreme de încă cincisprezece ani Şofron şi Maria Brancii nu au avut copii. Întâmplările s-au precipitat în aşa fel, încât după toţi acei ani, Găvrişoaie singură avea să meargă să îi dezlege şi abia apoi avea să se nască prima lor fiică, Vironica (personajul favorit al Digodanei, care m-a şi convins să scriu poveştile astea). Dar, asta este o altă poveste, vom ajunge încetul cu încetul şi acolo.

Deocamdată, ca să desluşim moravurile Găvrişoaiei, trebuie să ne reîntoarcem preţ de o postare la scena în care ea aruncă cu cuţitul după Cepoi. Ceea ce nu am povestit atunci, pentru că nu era încă rost de toată scena asta, este faptul că toată povestea lui Zbengu, despre cum a fugit el în America ca să uite de Cruciţa Trigoiului din Cubleş şi cum a dat acolo de o statuie imensă care arăta fix ca iubita lui de acasă, fusese relatată cu Găvrişoaie stând la o masă şi de partea celalaltă, Şofron fixând-o suficient de intens, încât să fie vizibil pentru toţi cei adunaţi în salonul Gheriului. Continua să o pândească chiar şi atunci când Zbengu spuse că nu e bine ca oamenii să aleagă între oameni, chiar şi atunci când Cepoi aminti de scandalul din acea vară cu Mafteiu Ioanii care îl fugărise pe Găvrişuţ în fundul gol de la Susiţa până acasă. Aşa că Găvrişoaie se văzu iarăşi încolţită, mai ceva ca la nunta Mariei, şi aruncă cu cuţitul, care zbură prin aer, aproape că îl atinse pe Şofron, care se ridicase în picioare, vrând să iasă din casă cu o coşarcă de cârnaţi, ştiind că iarăşi toată lumea îi va privi cu luare aminte pe ei doi. Întâmplarea făcu ca tocmai atunci să intre domnişoara Maria în casă şi să rostească cuvintele care aveau să descătuşeze toată furia Găvrişoaiei împotriva ei:

-Şofron te va conduce acasă!

Puţin îi păsa Găvrişoaiei că sora Gheriului a dat-o afară din casă, dar nu putea să îi ierte faptul că s-a băgat ca musca în lapte şi că l-a pus tocmai pe Şofron să o conducă, în văzul tuturor, prinzând-o cu braţul de după umeri , aşa cum nu mai făcuse de dinainte de fuga ei şi ruperea logodnei, din lunile în care o curtase. De fapt, Şofron a tras-o înspre el, luând-o din prag, unde domnişoara Maria îşi făcu intrarea în salon, foindu-şi fusta neagră şi jupoanele, luând ochii tuturor, dar asta nu mai conta acum, ci doar gestul acela, în sine inocent, şi totuşi plin de înţelesuri pentru mintea şi vorbele panticeuanilor. Cine dracu o pusese şi pe acritura asta de domnişoară să îşi bage nasul într-o poveste despre care nu ştia nimic, că doară ea putea să meargă şi singură acasă, nu avea nevoie de nimeni să o conducă, cu atât mai puţin Şofron, că nu era oloagă şi stătea la doi paşi.

Nu schimbă nici o vorbă cu Şofron, au păşit unul lângă celălalt prin zăpadă cu un aer pierdut, până când, ajungând în pragul casei, el spuse:
-Sunt mintenată cinci ani de când m-am însurat cu Maria şi bag samă că nu pote ave copchii.

-Sau nu poţî tu, îi răspunse femeia şi îi trânti uşa în nas.

Şi totuşi, în ciuda faptului că nu îl înşelase pe Găvrişuţ, în clipa în care baba Leaha o prinse de pântece şi dezvălui că fătul îngheţat din găleată este al ei, toţi oamenii adunaţi în faţa casei moaşei, au înţeles într-o clipită că singura raţiune pentru care Găvrişoaie a lepădat acel copil şi acum încerca să îl arunce în cârca domnişoarei Maria era faptul că nu era copilul bărbatului ei. Cum nu avea copii cu Maria, Şofron s-ar fi dat peste cap să aibă grijă de acest mezin al Găvrişoaiei, lucru care cu siguranţă ar fi stârnit bănuielile întregului sat şi ale soţului înşelat. Aşa că bârfa satului a tras singura concluzie posibilă: că îl lepădase cu voia, de una singură, pentru că fusese zămislit cu Şofron.

În ziua aceea, roşie de furie, Găvrişoaie sosi acasă, luă oala cu ciorbă de pe cuptor şi o aruncă la porci, apoi îi spuse lui Găvrişuţ şi copiilor:

-Două zâle nu mai mâncaţî nimnic. Faceţî bine şi postiţi!

Apoi scoase dintr-un sertar ghemul cu aţă de sub mort şi se jură să îi vină de hac o dată pentru totdeauna Mariei Gheriului.

Share on Facebook

Nu ştiu dacă Şofron a cerut-o de nevastă pe Maria Brancii din răzbunare, sau din ranchiună, dar aş prefera să cred că nu e aşa. Uliţa Panticeului nu a fost niciodată o variantă bucolică de Wisteria Lane şi sper să nu devină. Mai degrabă, ceea ce a precipitat lucrurile către această nuntă neprevăzută a fost gura lumii, zvonurile răspândite deja pe mai multe sate despre nemaipomenita petrecere pe care începuse să o pregătească domnişorul Gheriu pentru omul său de încredere, precum şi o simplă socoteală pe care Şofron o făcuse în doar câteva zile după fuga Găvrişoaiei. Foarte multe fete fecioare în Panticeu nu erau, de prin alte părţi nu îl trăgea inima să îşi caute şi apoi cu Maria erau prieteni buni, se cunoşteau de ani de zile şi oricât ar fi fost firea ei de aprigă, nu se certaseră niciodată.  Că nu avea să aducă nici ea o zestre bogată, asta era o altă poveste.

Nici bine nu se află de noua logodnă, că ochii întregului sat se aţintiră asupra Găvrişoaiei. Ce va face? Se va simţi trădată? Se va arăta mânioasă? Din bun simţ, nu va merge la nunta, care ar fi trebuit să fie a ei, dacă nu ar fi fugit cu Găvrişuţ? Contrar tuturor aşteptărilor, Găvrişoaie veni la nuntă, de braţul bărbatului ei, îmbrăcat în uniformă de hussar şi nimeni nu găsi nimic de băgat de vină purtării ei. Se pupă cu mireasa şi cu mirele, ba mai mult, îşi luă un şurţ la brâu şi o ajută pe Lodovica să servească la mese, era surâzătoare şi avu o vorbă bună pentru toată lumea. În curţile Gheriului, erau întinse mese puse cap în cap, din faţa cerdacului până în şură, iar înspre grădină, în două căldări mari, în care toamna se făcea silvoiţa, fierbea gulaşul de oaie, peste care, dintr-o mică găletuşă de lemn, aflată la încemână, Şandor Bolundu mai turna pe furiş, câte un polonic de smântână. Era plin de oameni veniţi de prin Dârja, Sărata, ba mai mult, câteva căruţe trecuseră în dimineaţa aceea Hongaşul, aducând mai muţi nuntaşi cu daruri în braţe. Printre cubleşeni, venise chiar şi Cruciţa şi soţul ei, pentru prima oară în Panticeu de când păţise ruşinea cu Zbengu. Ţiganii au cântat la ceteră jocuri ungureşti, iar evreii, ca niciodată, s-au adunat într-un colţ unde au îngânat una din cântările lor mai săltate. Gheriu adusese din Cluj câteva butoaie de bere care au înveselit pe toată lumea şi ziua respectivă ar fi rămas pentru toţi una din cele mai fericite din memoria satului, dacă nu s-ar fi aflat printre ei şi Gusti, fratele lui Cepoi.

Trebuie spus că de-a lungul celor şase luni de zile în care Găvrişoaie fusese logodită cu Şofron, în repetate rânduri, Gusti o ceruse de nevastă, o urmărea pe drum până acasă în Recea Crîstor, venise chiar şi la părinţii ei în vizită, dar fără să primească nici un dram de atenţie din partea fetei. Era sărac şi grăsuţ şi obişnuia să umble legănându-şi burta în stânga şi în dreapta, cu mâinile împreunate deasupra ei. La drept vorbind, nici una din fetele care mergeau la şezătoarea Filipoaiei nu se arătase vreodată interesată de Gusti sau de cei din neamul lor. În ziua nunţii lui Şofron, Gusti şi Cepoi şi-au băgat coada, cum nu se putea mai rău pentru starea de suflet a Găvrişoaiei. Într-un cuvânt, aşa cum se obişnuieşte încă pe la nunţile autohtone, au furat mireasa. De obicei, mireasa este înapoiată mirelui pentru o sticlă de ţuică, sau pentru un gest simbolic, lipsit de prea multe consecinţe, însă de această dată, Gusti şi-a găsit să îi ceară lui Şofron cu totul şi cu totul altceva. O va aduce înapoi pe Maria Brancii mirelui, dacă şi numai dacă –şi aici Gusti rânji fericit- dacă şi numai dacă primeşte un sărut de la Găvrişoaie. Până nu demult Şofron îl ameninţase de nenumărate ori să îi lase în pace logodnica , să nu se mai ţină pe urmele ei, că altfel îi va rupe picioarele în bătaie, dar acum lucrurile stăteau altfel. Oamenii se adunaseră tăcuţi în jurul lor să vadă ce se va alege de povestea asta, iar Şofron spuse:
-Gavriş nu va încuviinţa la una ca asta. Io îs mirele, mie trebe să îmi ceri plata, nu lui sau nevestei lui.

Dar Gusti o ţinea una şi bună, că dacă oamenii vor să vadă mireasa, după cum îi obiceiul, Şofron nu are altă şansă decât să se roage de Găvrişoaie să îl ţuce, iat Găvrişuţ, vesel, nevoie mare, cu o cană de bere în mână, făcu semn că el unul nu are nimic împotrivă. Şofron tăcea înfuriat, gata să se repeadă asupra lui Gusti şi să îi umfle la pumni până să îi rupă picioarele, aşa cum trebuia să o fi făcut de multă vreme, iar Găvrişoaie văzu privirile aţintite asupra ei, văzu câteva capete înclinându-se către oamenii de alături, şopotind în năfrămi. A înţeles în câteva clipe că soţul ei, cu toată uniforma lui de hussar şi averea lui, este un neisprăvit şi că de acum, trebuie să se descurce singură. Aşa că se apropie de Gusti şi îl sărută, plătind astfel mireasa, dar la câteva clipe după aceea, prima ghiară a firii ei apucate, care avea să o facă de cunoscut în tot satul ca femeie de mândră minune, ieşi la iveală. Nici bine nu îşi desprinse buzele de zâmbetul satisfăcut al lui Gusti, că îşi şi încordă pumnul şi îl izbi cu toată puterea în gură, zdrobindu-i buza de sus şi făcându-l să scuipe unul din dinţii din faţă.

-Mulţâmnit? întrebă, gata să îi repeadă şi al doilea pumn. Amu adă mnireasa! Apoi se întoarse către mire şi spuse în auzul tuturor: Ţi-am plătit mireasa, Şofroane. Altă datorie cătră tine nu am.

Oamenii au râs şi i-au dat dreptate Găvrişoaiei. Întâmplarea avu marele merit de spulbera orice tensiune vizibilă dintre Găvrişoaie şi casa lui Şofron. Maria Brancii a continuat să fie buna ei prietenă, dar ceva se întâmplase cu femeia lui Gavriş, de parcă furia acelui moment a însoţit-o în toate clipele vieţii ei până la sfărşit. Mereu acăţa la scandal şi nu rata nici un prilej de a sări la gâtul omului. Imediat după nuntă l-a rugat pe Şandor să o ajute să îl care pe Găvrişuş până acasă, căci era ameţit de bere şi de prea mult joc. O dată intrată în bucătărie, Găvrişoaie îşi sfâşie enervată rochia de pe ea care toată ziua o strânsese gata să o sufoce (era deja gravidă cu Nastasîuca, fără să o ştie), scoase dintr-unul din sertarele cu tacâmuri un sucitor şi îl bătu pe Găvrişuţ, izbindu-l peste cap, peste mâini, peste picioare, până fu sigură că nu a mai rămas bucată din corpul lui care să nu fie învineţită. Apoi îl dezbrăcă, îl întinse în pat şi îl acoperi cu un ţol, spunându-i:

-Asta-i viaţa, Găvrişuţ, ţucu-te. Trebe s-o răbdăm.

A doua zi dis de dimineaţă Găvrişoaie fu în picioare, termină de hrănit animalele din gospodărie, de slobozit vitele în ciurdă şi se puse pe calculat cât pământ va vinde, cât vor semăna, cât vor da în arendă, când se trezi cu soacra în vizită. Bătrâna de abia îşi recunoscu fiul, vânăt, umflat, gemând în pat şi începu să zbiere, smulgându-şi părul din cap. La asta una, nora se ridică de la masă, puse mâna pe sucitor şi spuse:

-Io una în locul dumitale, mi-aş prinde gura, mamă. Sau vrei să te hodineşti şi dumneata vreo două tri zâle acole în pat lângă Găvrişuţ?

Share on Facebook

Personal nu cred în existenţa coincidenţelor. O „coincidenţă” este o scuză proastă pentru indolenţa scepticilor de a nu-şi mai bate capul cu sensul lucrurilor care li s-au întâmplat, tocmai lor, tocmai la acel moment, în acel loc. Ba din contră, sunt convins că lumea nu întârzie să trimită o grămadă de semne, atâta vreme cât îţi ţii ochii deschişi să le vezi şi nu te scufunzi în osânza propriei suficienţe. Dacă vă irită superstiţiile şi nu aveţi de gând să citiţi un text „obscurantist”, e bine să vă opriţi aici.

Dacă vă ţin puterile, povestea asta începe în noaptea de revelion, în care împreună cu Alex Vlad, un bun prieten care îşi face studiile la Paris (care a ajuns şi el la Panticeu, independent de mine) şi cu încă câţiva oameni cu care ne-am trezit pe aceeaşi lungime de undă, înarmaţi cu şampanie şi struguri, ne-am dus pe malul Senei, vizavi de Turnul Eiffel, ca să căscăm ochii la artificii şi mai ales la comportamentul naţiei franceze faţă în faţă cu faptul că lumea se duce pe pustii. Agitaţie, poliţişti, salvări, un adevărat turn Babel, Champs Eysees înţesată de lume şi mai ales de cerşetori ţigani veniţi din România, Parisul pregătit până în dinţi pentru eventualitatea unui atentat terorist , un persistent miros de urină venind generos de sub toţi boscheţii din jur şi de pe chei, petreceri sonore şi foarte luminate plutind pe râu în sus şi în jos, undeva pe un trotuar pierdută o casetă audio, lipsită de carcasă, pe care am fost tentat să o iau. Stăm aproape două ore pe malul Senei, povestim, râdem, vociferăm şi în tot răstimpul ăsta, mă tot uit intrigat la o mică ambarcaţiune privată, acostată chiar lângă noi. Prin geamurile ei se vedea un peisaj trist: câteva bucăţi de pizza aruncate într-o cutie pe o masă, un pahar de plastic, un şerveţel mototolit, plus un proprietar trecut de cincizeci de ani care se plimba singur dintr-o parte în alta. În fine, mă tot uit obsedat la barca asta, convins de faptul că în spatele ei e rost de o poveste (încă şi acuma mă întreb cine alege să îşi petreacă revelionul singur, într-o ambarcaţiune pe malul Senei) şi la numele ei, scris cu litere mari pe pupă: Cherche-Midi. Pe drumul de întoarcere îi spun lui Alex:

-Dacă am stat noi două ceasuri în noaptea de revelion, holbându-ne la o plăcuţă pe care scrie cherche-midi, ăsta e un semn. Ni se dă un mesaj. Trebuie să citim asta ca pe un imperativ: caută amiaza! Sau, geografic: caută Sudul!

Eu oricum plănuiesc în curând cel puţin un drum până la Barcelona, deci voi lua calea Sudului. Dar ceva rămâne intrigant aici. Ajung acasă şi caut pe Google cherche-midi. Găsesc sensul unei expresii în limba franceză (cel ce soseşte în vizită chiar înainte de masa de prânz, ca să fie poftit la o masă gratuită), dar mult mai intrigant decât atât, numele unei străzi din Paris. Careva să zică, ni s-a dat o adresă. Îi scriu lui Alex şi ne programăm o zi în care să luăm Rue de Cherche-Midi dintr-un capăt în celălalt, să deschidem bine ochii şi să class =”xirtireh” href=”http://www.acasa.ro/vedem” title=”vedem”>vedem unde ne va duce povestea asta. Zis şi făcut, în această sâmbătă ne dăm întâlnire la Invalides, şi ca de fiecare dată, fiind cu capul în nori, termin de scris a doua parte din povestea cu Găvrişoaie, iau metroul, văd staţia Champs de Mars/ Tour Eiffel , uit complet de locul de întâlnire, merg şi fac o grămadă de poze. Până la urmă ne găsim, cu mare întârziere, ajungem pe Rue de Cherche-Midi, dar amândoi atât de lihniţi de foame, încât de abia mai aveam energie să umblăm, ce să mai vânăm mesaje existenţiale şi semne hermetice. Intrăm într-un restaurant chinezesc (oriental, pentru că avea şi variaţiuni japoneze), atât de înghesuit încât aproape că stăteai cu coatele în mâncarea vecinului. Într-un târziu, cu mare dificultate, pentru că trebuia să fim atenţi să nu răsturnăm dintr-o singură mişcare jumătate din cele zece mese, ne aşezăm.

Lângă Alex vine şi se pune un tip trecut de cincizeci de ani, cu ochelari rotunzi şi expresie bătută de soartă. Acum, înainte de a merge mai departe, trebuie să vă spun că, de obicei, încerc să mă port cât se poate de politicos cu străinii, să nu deranjez, sau să lezez cumva spaţiul celuilalt. Ei bine, de această dată, nu ştiu ce m-a apucat.

Mă uit la străinul respectiv, mă uit la Alex exasperat şi cu o expresie de bombăneală ţâfnoasă, ridicând din mâini, spun:

-Na poftim, Horaţiu Mălăele!

Alex nu înţelege, se apleacă şi mă întreabă:
-Ce?

Eu, cu o expresie şi mai nemulţumită de cât de neinspirată este scena pe care o trăim, mormăi şi mai ţâfnos, ridicând din umeri:

-Horaţiu Mălăele.

La care străinul se uită la noi şi îmi întinde mâna spunând:

-Dacă tot ne cunoaştem….

Eu mă uit urât şi nu îi dau mâna, ceva de genul „cum îşi permite să se bage în seamă aşa?”. Alex dă mâna cu el, după care mă străduiesc să întreţin cu Alex o conversaţie din care să îl exclud total pe Horaţiu Mălaele. (repet, habar nu am ce m-a apucat). Vorbim despre o fanfară care a apărut de nicăieri şi care a început să cânte în faţa restaurantului, eu comentez că măcar e bine că nu sunt ruşii din staţia de metrou pe lângă care am trecut şi care arătau cât se poate de interlop.

Horaţiu Mălăele spune cu inconfundabila lui voce, care îşi păstreză un iz de jale în toate momentele:

-Eu unul mi-am luat o bere, dar e foarte trist să o beau singur.

Eu îmi dau ochii peste cap, exasperat, şi iar mă arunc într-o conversaţie cu Alex, făcând abstracţie totală de omul de lângă noi.  La care, Horaţiu Mălăele:
-Nu doriţi puţin somon?

Alex:

-La cât de mult somon am procesat eu în Alaska, mie mi-a fost de ajuns. Nu, mulţumesc!

Asta a fost de ajuns, cât să se declanşeze, finalmente o conversaţie, care, în continuare, mi se părea „nelalocul ei”, vorba bunicii. Horaţiu Mălăiele începe şi ne povesteşte despre somoni. Cum, ei se nasc în apă dulce şi migrează până îm mijlocul oceanului, de unde se reîntorc, urcând pe râuri, până exact în locul în care s-au născut, unde îşi depun ouăle şi au parte de o moarte foarte crudă. Încă sunt vii şi se descompun, cad bucăţi de carne din ei. Se pare că e parte din procesul reproducerii, pentru că din carnea lor se vor hrăni viitorii somoni.

-Asta e un lucru fantastic, spune Mălăele. Cum îşi găsesc ei exact râul şi pârâul în care s-au născut.

-Da, spun eu. Unchiul meu Traian a avut o pisică ce dădea iama în toate tablele de slănină şi cârnaţii vecinilor din Panticeu. Aşa că a prins-o şi ne-a dat-o nouă să îi dăm drumul undeva la Cluj, la aproape patruzeci de kilometri depărtare. După o săptâmână, pisica s-a întors înapoi. Cum şi-a găsit drumul, nu ştiu.

-Da, spune Mălăele. Şi eu am avut un prieten care s-a mutat de la Iaşi la Bucureşti. Şi câinele, pe care l-au lăsat la Iaşi, s-a pornit şi după un timp, i-a găsit la Bucureşti.

Apoi a început să ne povestească cum s-a julit pe scenă şi i s-a infectat piciorul şi a găsit un tratament naturist foarte eficient. Şi apoi, cum a fost el în Thailanda, unde a ajuns într-un hotel dotat cu bordel de serviciu. În spatele unui ecran de sticlă, pe mai multe etaje erau aşezate vreo 600 de fete şi femei, care mai urâte, care mai frumoase, cum cele mai frumoase costau douăzeci de dolari. Şi atunci, el l-a întrebat pe stăpânul bordelului, dacă se cuvine să îi lase mai mult unei fete, de pildă, o sută de dolari şi cum i s-a răspuns:

-De o sută de dolari, poţi să o şi mănânci.

Apoi ne-a mai spus că din cauza turismului sexual, şaptezeci la sută din populaţia Thailandei e bolnavă de SIDA şi se aşteaptă ca în următorii cinci ani să moară vreo şaptesprezece milioane de oameni.  Apoi s-a luat şi a plecat, spunându-ne că peste două luni va reveni la Paris. Alex i-a spus că ne va găsi vorbind la aceeaşi masă.

Acum, trăgând linia şi adunând mesajul transmis:

1.       Ni s-a vorbit de două ori despre moarte (SIDA şi dezmembrarea somonilor)

2.       Ni s-a vorbit despre găsirea locului în care trebuie să ajungi (câini şi somoni)

Apropo de asta, mi-a trimis Alex un fragment din T.S. Eliot, care îi răsuna în minte de ceva vreme:

“We shall not cease from exploration
And the end of all our exploring
Will be to arrive where we started
And know the place for the first time[...]
At the source of the longest river
The voice of the hidden waterfall[...]
heard, half-heard, in the stillness
Between two waves of the sea.”

Mai trebuie spus, că pe aceeaşi stradă am găsit o libărie dedicată magiei, astrologiei, tarotului, etc, care se numeşte Librairie de l’inconnu. Despre ceea ce am găsit acolo nu vă pot povesti, nu degeaba e inconnu.

Share on Facebook

Cu mai bine de două luni înainte de nuntă, dintr-o căruţă plin ochi de lucruri aduse de la Cluj pentru petrecere şi oprită în dreptul caselor Gheriului, se coborî în piaţ un hussar îmbrăcat în haină militară de paradă, cu haina albastru întunecat prinsă pe piept cu mai multe fireturi roşii, pantalonii roşii prinşi de corp şi cizmele lăcuite. Nimeni nu îl recunoscu la început pentru că arăta leit a ostaş ungur, cu mustăţile pomădate şi răsucite, cum se purta pe atunci în Honvédség (armata ungară). Era trecut de prima tinereţe şi se ţinea nealcoş, cu spatele drept şi braţele aliniate disciplinat de-a lungul umerilor. De abia după ce dădu bineţe de mai multe ori oamenilor pe care îi întâlni pe stradă, Filipoaie îl recunoscu, prinzându-şi faţa în mâini de mirare: era Găvrişuţ, cel care de zece ani era plecat să servească în armata împăratului, la Triest, la Agram şi în tot felul de localităţi cu nume nemaiauzite prin Panticeu, pe care i le citea Mendel bătrânei sale mame, silabisind slovele aşternute în scrisori. Se întorsese în Panticeu cu gând să se aşeze la casa lui, să îşi îngrijească mama rămasă văduvă şi să îşi preia moştenirea rămasă de la bunici, casele din centrul satului, care de vreo doi ani rămăseseră pustii. Era trecut bine de treizeci de ani şi îi fu greu să îşi regăsească locul în sat, pentru că aproape toţi oamenii pe care îi cunoscuse el în prima tinereţe, înainte să plece, muriseră, sau se schimbaseră aproape dincolo de orice putinţă de a-i mai recuoaşte. Şandor îşi pierduse minţile, Potracănu clocea toată ziua pe trei pui de mâţă şi se afla sub papucul nevestei, Mafteiu Ioanii era toată vremea mort de beat, iar ceilalţi nu dădeau nici ei semne că viaţa lor ar fi intrat pe un făgaş mai fericit.

Cunoscând prietenia care îl legase pe bărbatul ei de Găvrişuţ, Lodovica lui Şandor Bolundu tăie doi pui şi dădu o masă mare în cinstea noului venit, la care îl mai chemase pe Mâţu şi pe cumnatul ei Şofron cu viitoarea sa mireasă. Musafirul îi lăsă cu gura căscată, povestindu-le despre toate minunăţiile pe care le văzuse el prin ţările pe unde umblase, despre ofiţerii din armată, despre Împăratul care a trecut călare prin faţa întregii cavalerii în ziua sfântului Ştefan şi mai ales despre văduva Marcika din Nova Gorica, cu care tare îi plăcea lui să se iubească pentru că urla din toţi rărunchii, mai ceva decât dacă ar fi fost pătrunsă de sute de baionete în acelaşi timp, să îl ierte domnişoara de faţă. Maria crîstoreana însă, nu dădu nici un semn că i-ar fi displăcut povestea lui Găvrişuţ, ci continuă să îi asculte planurile de viitor, cum are de gând să cumpere mai mult pământ, cum vrea să adune şi să organizeze o avere la fel de mare ca aceea a domnişorului Gheriu, doar se întorsese şi el cu ceva soldă, după atâţia ani de lucru în slujba împăratului. Mare păcat că femeile sunt hrăpăreţe şi i-au mâncat mare parte din banii câştigaţi, dar nu îi pare rău, căci nu se va da înapoi, ori de câte ori i se va ivi prilejul. Zicând astea, se uită lung la tânăra aşezată în dreapta lui Şofron şi îi spuse:

-Da cu Gheriu aiesta despre care îmi vorbeşte tătă lumea, cu el te înţălegi? Băgaţi de samă, că dacă el vă face nunta, tătă viaţa îţi ave de lucrat la el, ca să îi răsplătiţi treaba asta. Mnie unu, Şofroane, nu mi-ar plăcea defel să fiu slugă. Tumna io, după ce am fost hussar la împăratu, să mă bag să îmi poruncească un armean?

A doua zi, părinţii Găvrişoaiei din Recea Crîstor au aşteptat în zadar să li se întoarcă fata, aşa încât au închis poarta de la drum, gândindu-se că a rămas peste noapte la Maria Brancii, aşa cum se întâmpla de mai multe ori. Când în a patra zi veni Şofron să o caute şi au aflat că fiica lor nu e nici la Maria, nici în altă parte în Panticeu, au prins a striga deznădăjduiţi, bănuind ei că sigur s-o fi întâmplat ceva de mare bai, dacă nu şi de mare ruşine. Curând s-a aflat că de trei zile fugise cu Găvrişuţ în casa lui de pe malul văii Sărăţii, în uliţa care până astăzi se cheamă Suseni şi că de trei zile şi trei nopţi nici unul nu a ieşit din odaie. Fapta era făcută şi nu mai era cale de întoarcere; acum, tot ceea ce se mai putea tocmi era ca Găvrişuţ să o ia de nevastă, să nu o lase de izbelişte şi de ruşine la lume.

Lucrurile nu erau lămurite. Deşi Găvrişoaie rămase în casa noului ei bărbat, nu trecu nici o săptămână până când Grigoraşu Purecelui îl văzu intrând la Susiţa, iar dacă omul se ducea la o văduvă bătrână, când acasă îl aştepta o femeie tânără şi în puteri, ceva trebuie că a mers prost de tot între ei. Maria Brancii făcu sul covorul colorat pe care îl ţesuse pentru nuntă şi fără să aibă mai mult habar despre cele întâmplate decât restul satului, se duse să o vadă pe buna ei prietenă. O găsi senină, mulţumită, dar oareşicum slăbită, frământând aluat de pâine în casa soacrei.

-Îi tare bine, Marie. Avem pământ. Avem bani, avem de tăte cele. Mnie mi-o fost drag Şofron şi mi-i drag şi amu, da când l-am văzut pă Gavriş, cât îi de gata de însurat, Şofron mi s-o părut numa on copchiloi. Şi apoi, Marie, toate năcazurile vin pă doi soţî acolo unde nu sunt bani. Şi io săracă, şi el sărac, ce era să fi făcut laolaltă? Aşe, mi-am găsât on uom care are tăt ce îi trebe, care îi gazdă, nu îi slugă.

Îi mai povesti cum singurul neajuns dintre ei s-a petrecut în cele trupeşti, pentru că fiind învăţat Găvrişuţ cu italience şi cu femei de prin Dalmaţia, cu alte moravuri decât pe la noi, a venit de pe acolo cu nişte pofte pe care ea una nu vrea să i le satisfacă. Oricât a încercat el să o convingă, ba a şi prins-o de mâini ca să o ia cu forţa, ea i-a băgat un genunchi în burtă şi i-a spus că ea una e fată de treabă, nici gura ei nu-i budă, nici curu gâscă de-ndopat. Să meargă la curve, dacă vrea din astea treburi.

-Dacă erai aşa de de treabă, te ţineai de logodnă, nu fugeai cu mine, îi spuse Găvrişuţ.

Dar asta nu-i nici un bai, câtă vreme ea nu se dă înapoi de la nimic din cele care se cuvin unei muieri cinstite. De lucrat, încă nici nu îi poţi da cât poate trage, iar dacă Găvrişuţ vrea să o călărească, să îl ţină numa puterile pe cât îi de încins focul din pântecele ei.

Cu astea veşti se întoarse Maria Brancii către casă, iar când ajunse în piaţ, se strecură pentru o clipă în curtea domnişorului Gheriu, urcă treptele şi intră în casă. În salonul mare, plin de canapele şi luminat puternic prin geamurile mari care dădeau către curte, Şofron stătea ca trăsnit, drept, în picioare, uitându-se fix la limba pendulei care mergea de la stânga la dreapta, de la dreapta la stânga, de la stânga la dreapta, de la dreapta la stânga şi Maria Brancii îl luă de mână.

Peste o săptămână, tot satul află că nunta lui Şofron, pentru care Gheriu începuse deja să se pregătească, se va ţine totuşi, nu mai târziu decât fusese programată. Se schimbase doar mireasa.

Share on Facebook

Baba Leaha, ghicitoarea, nu se înşelase. Obosindu-se ca să îl ia pe Mendel de la sinagogă şi să îl pornească împotriva domnişoarei Maria, văzând că toată truda ei s-a dus pe apa sâmbetei, Găvrişoaie se enervase în asemenea hal, încât trânti de pământ un vas de lut pe care îl primise dar de nuntă, îi dădu două palme fetei cele mari, Nastasîuca şi se pregăti să meargă să îşi verse năduful prietenei ei, Maria Brancii, soţia lui Şofron. Pe când se pregătea să iasă din casă, simţi o împunsătură ascuţită în pântec. Bărbatul nu era acasă şi nu avea nici un rost să cheme pe nimeni, pentru că se simţea în puteri. La ultima naştere, când o făcuse pe Nica, după patru ore de stat în pat cu pruncul, se ridică şi se duse în grădină să îşi sape straturile. „O muiere gravidă îi numa gravidă. Nu are nici o scuză să nu puie mâna pă lucru” le spunea ea femeilor grele pe care le vedea aşezate pe laiţa de la drum, cu picioarele desculţe în colb şi mâinile odihnite pe pântece. „Când le văd cum îşi dau ochii peste cap şi stau mnironosâţă, de parcă să cred Sfânta Fecioară, îmi vine să iau scorbaciu la ele. La lucru, scroafe!” se plângea ea lui Găvrişuţ, care dădea din cap râzând şi îi răspundea:

-Tuloi tu, muiere, ce soacră spurcată îi fii tu pă biata noru-ta!

Aprigă, tare la durere şi înverşunată împotriva slăbiciunilor trupului ei de femeie, Găvrişoaie lepădă singură în latrină şi aruncă peste cadavrul fătului două lopeţi de prund adus din vale. Nu avu nici o părere de rău, pentru că în câţiva ani de căsătorie făcuse deja trei copii şi, la cum o călărea Găvrişuţ toată ziua, urmau să vină mulţi alţii. Pentru asta însă, nu scăpă prilejul de a arunca hula în cârca domnişoarei Maria, ca să îşi descarce furia şi a-i răsplăti ruşinea pe care i-o făcuse. În seara în care Maria Gheriului o dăduse afară din casă, de la tăiat de porc, trimiţându-l pe Şofron să o conducă acasă, pricina de sfadă fusese mult mai adâncă decât am povestit eu, atent mai degrabă la isprăvile şi cugetele Zbengului.

Pentru a înţelege toată povestea şi mai ales firea apucată a Găvrişoaiei, trebuie să ne întoarcem înapoi la ziua în care domnişorul Gheriu sosi în Panticeu. Pe atunci, nimeni nu o auzise vreodată ridicând glasul şi dacă stau să mă gândesc, nimeni nu o prea auzise vorbind, pentru că Maria, cum o chema de fată, înainte să se mărite cu Găvrişuţ, venea din Recea Crîstor. Era bună prietenă cu Maria Brancii, care o trăgea după ea prin tot satul, o ducea la şezătoare, o oprea să doarmă la ea în mai multe seri, ca să nu mai facă un drum lung până acasă. Ca fată fecioară, Găvrişoaie era timidă, cuminte şi ştearsă, umbra palidă a Mariei Brancii, pe care o însoţea în tot felul de fapte vrednice sau nevrednice de o tânără cuminte, străduindu-se în zadar să o tempereze. Dintre cele două, Maria din Panticeu părea cea belită de pe dracu, în timp ce prietena ei, Maria crîstoreana, se purta ca un biet animal de pripas. Şi totuşi, tăcută, blândă şi cuminte, Găvrişoaie a noastră purta de pe atunci, pătruns adânc în carnea ei, blestemul care căzuse pe toţi oamenii din Recea Crîstor: niciodată să nu îşi afle hodina , niciodată să nu aibă de câştigat nimic altceva, decât roadele scoase din munca pământului. Pe atunci, ghiarele blestemului încă nu ieşiseră la iveală, încă mai stăteau la pândă, aşteptând prilejul potrivit pentru a apuca viaţa Găvrişoaiei şi a o tăvăli în goană prin colbul piaţului.

Soarta se trezi din adormirea ei, în ziua în care pe Maria Brancii o munci nevoia să treacă drumul prin faţa calului domnişorului Gheriu, să îl numească „copchiloi cu boală de plămâni” şi să îl facă „mutalău”. Mare îi fu mirarea să afle că tânărul „negata” pe care îl muştruluise ea era tocmai domnişorul pe care îl aşteptau cu toţii, nepotul armeanului, aşa că după ce se făcuse de râs salutându-l strâmb pe Nagyvary, îşi dăduse cu tifla în cap a doua oară şi tot cu un bărbat de familie bună. Maria Brancii nu îşi găsi liniştea şi în repetate rânduri, o trase după ea pe Găvrişoaie până în curţile Gheriului, ba ca să îl roage pe Şandor Bolundu să îi facă o roată nouă la vârtelniţă, pentru că avea, pasămite, tare mult de tors, ba ca să îl întrebe pe Şofron dacă nu carecumva domnişorul îl trimite la târg la Cluj. Gheriu o saluta respectuos, de fiecare dată când o vedea şi nu părea să poarte pică nimănui. Toată purtarea lui era net diferită de aceea a grofului Páncélcseh, care cobora parcă, din înaltul cerului. Domnişorul umbla prin sat, stătea de vorbă cu oamenii, le împrumuta bani, sau cai de schimb, păstrându-şi vorba blândă şi chipul mereu întunecat. Ba mai mult, la început de octombrie, după ce îşi strânse stugurii şi puse mustul în căldar, desfăcu un butoi vechi cu vin, rămas în pivniţele mari ale unchiului său şi chemă tot satul la sărbătoare în curţile sale. Oamenii veniră, ba încă o curiozitate mai apucată îi roase pe cei din alte sate, aşa că se încinse o horă mare care ţinu o zi întreaga, printre pahare de vin roşu, table de slănină tăiate în bucăţi mari şi pâini calde scoase din cuptor de Lodovica lui Şandor Bolundu. Maria Brancii se simţea în largul ei: jucă până se înroşi toată, în învârtite şi ponturi , iar apoi îi luă din rând pe toţi feciorii din sat, uitând de Găvrişoaie, care a rămas stingheră, undeva lângă podeţul de lemn care lega cele două case ale Gheriului, chiar lângă treptele de piatră care coborau în pivniţe. Din Recea Crîstur nu prea veniseră feciori, iar cei din Panticeu care o cunoşteau umblau cu toţii după Maria, aşa că ea rămase o vreme îmbufnată şi se hotârî să plece, când îi tăie calea Mafteiu Ioanii, care tocmai urca din pivniţa cu vinuri, beat bocnă. Dindărătul lui se auzi vocea lui Grigoraşu Purecelui, strigând:

-Băăă, prostule, nu te împletici, stai drept, că la curve aşe le place!

Văzând-o singură şi părăsită într-o mare de oameni, Mafteiu Ioanii se apucă să facă ce ştia el mai bine: să o fugărească, pe după casele Gheriului, de jur împrejur, până lângă vale şi înapoi, în şură şi dincolo, către grădinile domnişorului, încă o dată prin curte, prin dreptul horei şi prin faţa cerdacului, până când Şofron îi puse piedică şi se prăbuşi la pământ. Maftei nu se mai ridică pentru că cu atâtea fuste învârtindu-se prin ocol, era mult mai interesant ce se vedea de jos, aşa că rămase întins pe pământ până adormi. Cât despre Şofron, o luă la joc pe Găvrişoaie şi nu îi mai dădu drumu până seara. O tot văzuse în ultimele luni apărând prin curţile Gheriului, mereu tăcută, mereu jenată de toate vorbele Mariei şi o plăcuse mult mai mult decât pe prietena ei, care era mult prea înfiptă pentru gusturile lui. Ba încă, deşi trebuia să rămână până târziu în curţile domnişorului, ca să strângă lucrurile împrăştiate după plecarea oamenilor, Şofron prinse calul la trăsură şi o duse pe Găvrişoaie până acasă, în Recea Crîstor. Se văzură două duminici, apoi în lunile care au urmat, întreg satul putu să îi vadă stând îmbrăţişaţi şi pierduţi de restul lumii, în târg, în piaţ, în mijlocul drumului, în dreptul grajdurilor grofului. Şofron îşi pierduse capul atât de tare încât Gheriu aproape că nu se mai putea bizui pe el în privinţa lucrurilor care trebuiau făcute în gospodărie. Devenise mai rău decât fratele său, Şandor Bolundu şi nici chiar vocea stăpânului nu îl putea îmblânzi. Se pornea prin curte şi numai vedeai că rămâne în loc, cu o găleată în mână şi privirea pierdută în gol. Doar la sunetul pendulei din salon tresărea şi îşi făcea cruce. Până într-o zi când Gheriu singur înhămă caii la trăsură, îl sui pe Şofron în ea şi îi spuse:

-Du-te cere-o!

De acum, nunta era sigură şi Maria Brancii se apucă de ţesut un covor colorat, numai bun de dar. Ceea ce era neaşteptat în toată povestea asta era schimbarea care se petrecu cu tânăra crîstoreancă. Dintr-o dată înflorise, îşi scutură întreg cenuşiul prezenţei sale tăcute şi peste tot unde apărea, cu logodnicul ei, sau singură, era sclipitoare. Până şi Grigoraşu Purecelui, care găsea cusur la toate femeile din sat, se opri într-o zi la masă, în cârciuma lui Mendel, îşi dădu jos căciula de oaie din cap şi spuse:

-Tulaaaiii, mă uomini, curva asta de crâstoreancă îi de tătului de frumoasă. Să poate să mă fi uărbit dracu şi să nu u-ă fi văzut până amu? Mare noroc pă Şofron aiesta, că îi nimea-n drum şi plin de colb. Pământ n-are, frumos nu-i, şi io pus Dumniezo în braţă asemenea hăram de femeie.

Mai rămâneau câteva luni până la nuntă şi domnişorul Gheriu încuviinţă să vină de naş şi să facă în curţile lui o petrecere mai mare decât văzuseră panticeuanii vreodată. Şi din câte avea să povestească Maria Brancii, în acele zile, prietena ei nu îşi mai încăpea în piele de fericire.

Share on Facebook

In noiembrie, cand am fost la Panticeu am fost tentat sa scriu pe blog o cea mai recenta poveste , despre cum si-a impuscat Mia Jermelui porcul . Deocamdata, nu bate cu secolul 19. Dar, din aceeasi luna si din aceeasi serie:

http://www.stiridecluj.ro/social/porci-mistreti-braconati-in-comuna-panticeu-judetul-cluj

Ador limba de lemn:

“in portbagaj fiind descoperit un exemplar din specia porc mistret ”

))

Share on Facebook

Nimeni nu ştia ca vreuna dintre femeile gravide din Panticeu să îşi fi pierdut sarcina în zilele de sărbătoare care de abia trecuseră, aşa că toată suspiciunea căzu în cârca vreuneia dintre tinerele fete fecioare. Se întâmpla des ca vreo tânără să recurgă la gesturi disperate, ca să îşi ascundă ruşinea de a se fi încurcat înainte de măritiş cu cine nu trebuia şi de a se pricopsit cu o sarcină neavenită, iar toate faptele se petreceau departe de ştirea potăreilor, deseori sub mâinile şi privirea atentă a moaşei. Or, dacă asta se întâmplase cu adevărat, fapta trebuia scoasă la iveală ca nu carecumva unul dintre tinerii feciori să se frigă amarnic, luând de nevastă o fată necinstită. Nenorocul făcu ca pisicile Mâţului să fi tras fătul afară din ceva latrină, sau de sub câteva brazde de gunoi de grajd în care fusese îngropat şi povestea din spatele lui şi a mamei sale nelegiuite să pună pe jar întreg satul. Aşa se făcu că în dimineaţa aceea,  Mâţu, cu Lodovica lui Şandor Bolundu şi cu Grăvişoaie, care nu putea pierde un asemenea prilej de sfadă şi de ruşine, se opriră în faţa caselor moaşei, cu mâinile în şolduri, aşteptând din partea bătrânei o lămurire.

-Io de asta una n-am ştire, le spuse bătrâna, şi chiar dacă aş şti ceva, puteţî băga mâna în foc că nu voi spune nimic!

-Nici nu trebe să ne spui, moaşe, că avem noi minte destulă cât să ne dăm sama sânguri, fără să te pui dumneata rău cu domnii cei mari, începu Găvrişoaie, uitându-se cu subînţeles la cercul de oameni care au început să se strângă în jurul ei. Măi uomini, judecaţî voi cu mintea voastră, cam pă unde îşi fac veacul mâţăle iestuia! adăuga, arătând cu mâna către Mâţu într-un gest de profund dispreţ. Tătă zua, când nu dorm pă burta lui, stau în curţâle Gheriului, că ele acolo s-or şi născut, în casa armeanului.  Ş-amu, dacă stăm noi să ne sămălim bine, domnişoara asta o vinit di la Viena ca să steie închisă tătă zua în casă şi nu vre să vadă pă nime. La biserică nu o vinit, pân sat pă la nime nu mere şi dacă au chemat-o fetele la şezătoare, s-o uitat numa urât ca la dracu. Di ce altceva credeţî voi că vine în Panticeu o acritură din asta la care nu-i ajungi cu un căcat pă la nas, că trebe doi, unu păstă altu, decât dacă are mare ruşine de ascuns?

Dintr-o dată, lucrurile în privinţa domnişoarei Maria începură să se clarifice în mintea oamenilor. Aha, din asta mi-e sora Gheriului, dădură ei din cap, aşteptând o confirmare din partea moaşei. Poate că asta le desluşeşte pe toate, sălbăticia ei şi plimbările ei de nebună prin pădure, precum şi faptul că a pierdut, sau ea însăşi a distrus scrisoarea Şalmei. Nu carecumva fătul aiesta care se zămislise în pântecele ei era şi el de la Nagyvary? Altfel, chiar dacă ar fi pierdut scrisoarea, de ce să fi întârziat aproape o lună de zile, până să-i dea de ştire Şalmei lui Mendel, împiedicând astfel ca fata hangiului să ajungă la timp la Cluj şi să plece cu el în Ungaria? Şi apoi nu degeaba în ziua venirii ei o aşteptase Grigoraşu Purecelui în mijlocul drumului, că încă aşa curvă împieliţată şi unsă cu toate unsorile mai rar se pomenise prin Panticeu. Voioasă nevoie mare, că în sfârşit reuşise să-i vină de hac Mariei Gheriului, Găvrişoaie conducea corul bârfelor şi oamenii erau acum în stare să facă orice ca să smulgă de la moaşe o încuviinţare. Dar moaşa le spuse iar în glas potolit:

-Ogoie-te, Găvrişoaie, că şi tu în patru luni de zile naşti şi tot pă mâna me ajungi. Măi uomini, dacă io m-aş apuca să vă spun tăte lucrurile pă care le ştiu, tăte lucrurile pă care le-am auzât de la femei înainte să nască sau pă patul lor de moarte, nu s-ar mai putea privi în ochi om cu om şi întreg satul ăsta s-ar duce pe pustii. Dar în privinţa care vă roade pă voi, chiar nu am ştiinţă. Io una, pă domnişoara asta nici nu o-am văzut, până amu.

Tocmai pe când grăia moaşa astfel, se auziră zurgălăii unui cal şi dinspre Sărata se ivi sania domnişorului Gheriu. Floarea trimisese vorbă în Panticeu după Şofron, care, aflând că domnişorul e rănit, nu mai pierdu vremea, ci porni după el. Aşezat în dreptul chipului întunecat al Gheriului, Niculae din deal rânjea fericit de promisiunea însurătorii cu Floarea. [Aici am încurcat personajele -iniţial am scris şi am postat ŞALMA. Corectat în urma intervenţiei Aluniţei, căreia îi mulţumesc frumos] Bătuse palma chiar şi cu tatăl ei, aşa că acum nu mai avea pe nimeni de convins – trebuia doar să nu bea, să îşi gate casa şi să scape de pricolici. Spre marea surprindere a panticeuanilor, în sanie, aşezată lângă Şofron care mâna caii, se afla o ţigancă bătrână, adusă de spate, la fel de urâtă ca badea Grigoraş, doar cu capul mai împovărat de greutatea unei năfrămi negre. Baba Leaha, căci ea era, se dădu jos din căruţă, când ajunse în dreptul moaşei şi o sărută zgomotos pe amândoi obrajii, căci de la ea învăţaseră meseria toate moaşele din satele din împrejurimi şi ea îşi păstra la inimă toate urmaşele. Apoi rămase locului în timp ce sania se îndepărta şi le povesti cum Niculae din deal a curăţat drumul Sărăţii de câinii ţiganilor, cum i-au muşcat pe amândoi câinii şi cum Gheriu a rugat-o să vină cu el la Panticeu ca să îi ghicească surorii lui, pe care tare o veselesc asemenea îndeletniciri.

Şi cum iarăşi venise vorba de domnişoara Maria, oamenii îi arătară ţigăncii fătul din găleată şi îi povestiră cât de curva îi domnişoara asta, cum o venit la Panticeu ca să scape de ruşine. Or, auzind ca asta, baba Leaha începu să hohotească de râs. Apoi se potoli, îşi aruncă mâna în lateral şi prinse, ca într-o gheară, prin două cojoace şi trei sfetere, burta plată a Găvrişoaiei.

-Asta-i mama!

Share on Facebook

Deşi oamenii aveau mai mult timp iarna, pentru că lucrul câmpului înceta, în aproape fiecare casă era întins războiul de ţesut, unde femeile îşi petreceau zilele până nu mai răzbeau de durere de spate, pregătind din vreme zestrea lor, sau a fiicelor lor, cuverturi din in şi din cânepă, ţoale mai groase de lână, ştergare şi saci. Ca să nu rămână mai prejos decât celelalte femei din sat, Mâţoaie aşteptă să treacă sărbătorile şi apoi îşi puse şi ea războiul de ţesut în mijlocul bucătăriei. Îl adună din toate bucăţile risipite, care prin podul casei, care pe la vecini, trudi la el o zi întreaga şi apoi liniştită, înspre seară se culcă. Nenorocul făcu ca tocmai în noaptea aceea, una din pisicile Mâţului să îşi aducă în gură patru pui pe care îi fătase în urmă cu vreo două luni şi care, nici bine nu intrară în casă, că şi se apucară de ros iţele războiului, să răstoarne spetele şi să încurce aţele atât de rău încât, aprinzând lumânarea şi văzând dezastrul pe care îl făceau pisoii, sub privirea mândră şi exemplară a mamei lor, Mâţoaie îşi smulse baticul din cap şi zbieră astfel către soţul ei aşezat lângă ea în pat:
-Bine mă, nenorocitule, că tătă zua caşti gura la mâţăle aieste ca porcu la hâlbe, n-ai ave noroc în veac, tu şi cu neam de neamu tău de prost. Nu vezî c-am ajuns de râsu întregului sat? Mnie îmi zâce lumea Mâţoaie, mă şi la biata fată-ta ştii cum îi zâc? Îi zâc Mâţucă, neisprăvitul dracului care te-o făcut. Da turba -o-ar cu cine le-o făcut încă de mâţă! Io una nu le mai răbd altu: ori ele ori io.

Dar nu era chip să îl desparţi pe Mâţu de pisicile lui aşa de uşor. Deschise ochii, se uită nedumerit la nevastă, apoi se aplecă şi întinse mâna orbeşte înspre dezastrul de pe podea până ce simţi o blană atingându-i degetele, auzi un miorlăit scurt şi aprobator, săltă pisica în pat lângă el şi începu să o mângăie.

-Până aci! strigă Mâţoaie. Mnie una mi-o fost bugăt. Mă duc la mama. Şi spunând acestea, se sculă cu noaptea în cap, îşi trezi fiica şi înainte să se facă ziuă, o porniră pe jos către Căprioara, lăsându-şi soţul şi tatăl într-o primă şi unică fericire.

Trecu Anul Nou, trecu Boboteaza şi Mâţu nu se arătă prin sat, pentru că aproape toată ziua dormea molcom într-un pat plin de pisici cuibărite lângă el, pe el şi la spatele lui, torcând fericite. De abia se obosea să iasă până la grajd, să dea de mâncare la vite şi se întorcea repede în casă, să nu carecumva să risipească clipele preţioase ale tihnei feline. Ca niciodată, până şi pisicile simţeau că omul a făcut o alegere în favoarea lor, pentru că zi de zi îi aduceau pe pragul casei vrăbii, şoareci, şobolani, cârtiţe, ba chiar şi un liliac, pe care îl prinseseră prin ceva beciuri. Spre dezamăgirea lor, Mâţu nu părea nici recunoscător, nici foarte încântat pentru aşa o treabă, fiindcă nici bine nu lăsau ele prada gata prinsă şi ucisă pe covoraşul de la intrare, că omul imbecil se şi grăbea să o îngroape undeva în gunoi .  Până într-o zi, când se opriră toate trei cu spinarea dreaptă şi cozile răsucite în jurul trupului, mândre că în sfârşit au găsit un animal pe placul stăpânului, care se uită multă vreme la el, îl întoarse pe toate părţile, apoi ca orice mamifer, se retrase cu asemenea pradă undeva într-un colţ nevăzut. Sau asta au înţeles pisicile. De fapt, Mâţu a rămas atât de mirat, încât nu a înţeles nimic.

Era un animal cum nu se mai ivise prin Panticeu niciodată. Părea să fie zămislit din încrucişarea nefirească a unui purcel cu o pisică: era golaş, fără blană, mai mare puţin decât un şobolan, ceva mai mic decât un dihor , însă cu capul rotund ca al unei mâţe şi lipsit de coadă. Capetele labelor din faţă se bifurcau în degete ca cele unui şobolan. Mirat tare de aşa arătare şi fără să aibe habar de unde îl pescuiseră pisicile, Mâţu îl luă de jos cu lopata, îl puse într-o covată şi apoi se porni cu el către sat, pe drum în jos. Când ajunse în dreptul casei prietenului său, Şandor Bolundu, se opri şi intră în curte, unde Mendel hangiul, tocmai îşi descărca dintr-un car tras de boi cele două porţi mari de la intrarea din han, crăpate în dimineaţa plecării Şalmei. Venise la Şandor să i le repare, şi se nimeri tocmai bine, că şi Mâţu avea o rugă minte :

-Tuloiu, mă Şandore, de când cu pricoliciu aiesta care umblă pă lângă casa me, mi-ar fi musai să faci bine să îmi faci o cruce mare cu un Cristos din lemn atârnat pă ea.

Şandor lucrase toată viaţa lemnul, făcuse lodbe, podele, roate, dar niciodată nu se apucase de cioplit Hristoşi şi era gata să spună ba, când văzu în găleata Mâţului animalul acela zbărcit şi îngheţat.

-Ai de mine şi de mine, făcu Mendel, da ce-i aiesta?

-Ce ştiu io, l-or adus mâţăle azi dimineaţă pă prag. Mai văzut-aţî voi de-aiesta?

-Samănă cu un purcel cu două capete, spuse Şandor. Oare sare? Oare zboară?

-Cum a zbura, măi că n-are aripi.

Stând ei şi uitându-se la cadavrul îngheţat, se treziră cu Lodovica pe prispă, cu pantalonii pe ea, ca nu carecumva să pice în cer şi cu o fustă largă trasă peste:
-No, da care-i treaba, mă viteji?

-Hai tu, Lodovică, să vezi ce lighioană de animal or prins mâţăle Mâţului!

Femeia se apropie, îşi aruncă ochii în găleată şi scoase un ţipăt. Apoi începu să îşi facă cruci, scuipă de câteva ori şi spuse:

-D’apoi mă proştilor, aiesta îi făt de om. Voi nu cunoaşteţi că samănă a om? Doamne apără şi păzăşte!!! Da oare cine o lepădat copil în satu aiesta?

Share on Facebook

Ceea ce a făcut-o pe Floarea să încuviinţeze la căsătoria cu Niculae din Deal nu a fost nici iubirea, nici curajul omului, nici nedumerirea cauzată de apariţia în faţa ei a celor două făpturi pline de sânge, târându-se afară din plin măcel, ci sărăcia cruntă. Povestea despre prostul Panticeului care s-a trezit peste noapte proprietarul unei averi pe care nu a dorit-o şi cu care nu ştia cum să se descurce făcuse de mult înconjorul satelor de prin împrejurimi şi tânărul acesta abia ieşit din adolescenţă, nelipsit în fiecare duminică, sau în fiecare zi de sărbătoare de la biserică era prilej continuu de curiozitate şi de mirare, mărturie vie a faptului că întortocheată şi necunoscută este soarta omului, despre care cugetul omenesc nu poate descâlci nimic, până ce ea nu e ţesută, spălată şi întinsă în mâinile Domnului. Şi soarta lui Niculae fusese întinsă de-a lungul unei căi pe care nimeni nu o ghicise şi care încă avea să îşi mai dezvăluie răspântiile ei. Despre toate aceste lucruri, Floarea ştia foarte bine, aşa cum învăţase pe propria ei piele, că atâta vreme cât nu ai bani pe lumea asta, poţi muri ca un câine la marginea drumului şi nimeni nu va întinde un deget, nimeni nu îţi va sări în ajutor şi nu te va întreba ce te doare. Venea dintr-o familie cu mai mulţi copii, cu o mamă care murise la cea de a paisprezecea naştere, cu un tată pădurar care pleca aproape toată ziua de acasă, lăsând toată gospodăria în mâinile ei şi a fraţilor mai mari. Trei dintre fraţi dormeau în poiată cu vitele, iar ceilalţi nouă se înghesuiau în cele două cămăruţe mici, aşezându-se noaptea de-a latul patului, mai multe perechi de picioare de mărimea patruzecişişase. Toată viaţa ei Floarea socotise, împărţise mâncarea între cei paiprezece fraţi, atentă ca de fiecare dată, celor mai mici să le nimerească o bucată mai bună de carne, mai mulţi cartofi din cei pe care i-a fiert în ciorbă şi în acelaşi timp, să nu îi neîndreptăţească pe ceilalţi. Aşa încât, în clipa în care Niculae din Deal, cu sângele şiroind din braţ, de unde îl muşcase câinele, o ceru de soţie, Floarea nu îşi pierdu cumpătul, ci făcu ceea ce ştia ea să facă mai bine: socoti. Încuviinţă şi apoi le spuse:

-Haidaţi după mine!

Îi duse acasă, unde domnişorul Gheriu fu aşezat în patul cel mare, iar Floarea puse pe foc o oală cu apă la fiert, în care aruncă o mână de flori uscate de muşeţel, strigându-i unuia dintre fraţi:

-Du-te repede după baba Leaha!

Apoi aşteptând să se gate fiertura şi să sosească Leaha, ţiganca cea bătrână, care era moaşa, ghicitoarea şi vraciul Sărăţii, Floarea grăi astfel către Niculae din deal:

-  Măi Niculae, mie mama, înainte să moară mi-o spus ca niciodată să nu îmi ieu on bărbat dintr-un sat străin.  Pântru că dacă îi din satul tău, ştii de a cui îi, cine i-o fost mamă şi tată, cine or fost părinţîî părinţîlor lui şi, mai cu samă, ştii care sunt sucile cele răle şi blăstămele care mărg din neam în neam pă felul ala de uomini. Io de tine nu ştiu mai nimic, că tată-to Partic o fost vinitură în Panticeu. Tăt ce ştiu îi că înainte să moară o fost on mare beţâv. Aşe că io îţi spui di pă amu, ca să ştii: io vin după tine, însă în zua în care îi pune on pahar de ţuică în gură, io vin acasă. Mie una nu îmi trebe bărbat băutor.

-Da mnie nici nu-mi place, îi răspunse Niculae, care băuse primul pahar de alcool din viaţa lui de abia în urmă cu câteva zile în cârciuma lui Mendel.

-A doua rugăminte pă care o am la tine îi să gaţî întie casa. Până atunci, a mai creşte şi soru-me Sofia, şi oi ave vreme s-o învăţ cum să să ocupe de casa asta, că nu mă poci duce de aci şi să îi las pă tăţi să moară de foame.

-Până la toamnă o gat! rânji Niculae.

-A tria rugăminte pă care o am la tine îi ca până la toamnă să faci cumva şi să îi dai lui tată-to hodină în mormânt. Io una nu mă mărit într-o casă în care socru meu îi pricolici.

La asta, Niculae se întunecă la chip şi din vârful patului, încă ţinându-şi între mâini piciorul sângerând, domnişorul Gheriu spuse:

-Dumneata, domnişoară, nu ar trebui să crezi toate poveştile vrăjitoreşti care sunt purtate din vorbă în vorbă prin Panticeu. Oamenii sunt plini de credinţe care nu au nici o bază, nici un fapt real care să le întărească, nici o dovadă care să le confirme.

Dar nici bine nu apucă Gheriu să vorbească, că în casă intră baba Leaha, ţiganca, adusă de spate sub greutatea unei năfrămi negre din lână, se uită drept la domnişor şi spuse:

-Moartea!

Gheriu îşi dădu ochii peste cap, sătul de toate aceste superstiţii care deja îl făcuseră pe Şandor Bolundu să strige ca din gură de şarpe acelaşi lucru, însă baba continuă, în accentul ei ţigănesc, hohotind cuvintele:

-Ho, dhomnişor! Că ai on frate mort lipit de dumnheatha. În pathu în care dorni tu, doarme şi el, din blidu în care mânci tu, mâncă şi el, şi-n femheia pă care o iubheşti dhumneata să descarcă şi el. Cât îmi dai să te dezleg?

Apoi, fără ca domnişorul să răspundă, baba Leaha îi rupse de tot bucăţile pantalonului sfăşiat şi îi privi cu luarte aminte muşcătura. Luă o găleată de lângă cuptor, o puse lângă pat şi îi potrivi piciorul deasupra găleţii.

-Floare, ai şert romoniţă? o întrebă pe fata care tocmai luase de pe cuptor oala cu fiertura. Tare bine, tare bine! grăi baba, şi cu asta îşi ridică poalele fustei negre şi se pişă peste piciorul domnişorului Gheriu, în găleată.

Share on Facebook

Niculae din Deal era greu de pornit, însă o dată ce şi-a căpătat curajul cu vizita neaşteptată a domnişorului Gheriu, nu a mai fost chip să îl opreşti să încerce să rezolve în aceeaşi zi mai multe lucruri: să o ceară în căsătorie pe Floarea şi să cureţe o dată pentru totdeauna drumul Sărăţii de haita de câini ai ţiganilor, care se plimbau bezmetici la intrarea în sat, atacând orice căruţă sau orice om străin zărit prin apropiere. Pentru Gheriu, care l-a însoţit cu gând să pună mai multe vorbe bune pe lângă tatăl fetei, ziua aceea a fost prima într-un şir lung de ani, în care a fost pus faţă în faţă cu o violenţă fizică pe care nu o mai cunoscuse în toată viaţa lui ferită cu bani de colţii fiarelor şi de sânge. Niculae era mai obişnuit să se năpustească pe urmele lupilor, să arunce de departe cu cuţitul după ei şi uneori să nimerească, salvând astfel, în ultima clipă, carnea unei oi a cărei beregată fusese deja sfâşiată de muşcătura lupului. Cunoscând el nu numai aproprierile furişate ale lupilor, ci şi felul în care mai mulţi câini care păzesc o turmă îşi înconjoară duşmanul, înainte cu mult de intrarea în sat, îl opri locului pe domnişorul negricios şi încruntat, care păşea în haine curate, negre, abia atingând pământul şi îi spuse:

-O să ne atace cei mai mulţî din faţă, ca să ne atlagă atenţia. Abia apoi vol săli doi din spate. Io i-oi găta pă ăia din faţă şi lătuli. Dumneata, ochii descuieţî la spate.

-Niculae, dar ne pot muşca! îi spuse Gheriu stupefiat.

-Dacă ne muşcă, îi foalte bine, că avem timp să băgăm cuţâtu în ei, rânji Niculae fericit.

Câinii erau deja antrenaţi să atace împreună. Sfăşiaseră deja mai mulţi cai, mâinile şi picioarele unor călători care de abia scăpaseră cu viaţă, aşa că îşi reluară ca de fiecare dată obiceiul, se apropiară în fugă lătrând, în total vreo opt, nouă, şi mai mari şi mai mici. Cei mari se aşezară în faţa celor doi drumeţi, mârâind, arătându-şi colţii, în timp ce ceilalţi îşi luară poziţia în lateral, apropiindu-se furiş de picioarele oamenilor. Niculae smulse securea din mâna lui Gheriu şi o înfipse adânc în gâtul unuia dintre câinii care se apropiase destul de mult de genunchiul lui din lateral, apoi cu o mişcare forţată, o desprinse din carnea deschisă în care sângele începuse să gâlgâie şi o întinse domnişorului în schelălăiturile sufocate ale câinelui:

-Aiesta-i gata. Celalalt ce atacă îi a dumitale, domnişol!

Nici bine nu apucă să termine de vorbit, că îşi răsuci ghioaga în dreapta şi frânse saltul unuia dintre câinii din faţă, retezându-i picioarele şi înfingându-i burta într-unul din cuţitele scoase de la brâu. Câinele îi prinse, totuşi, braţul şi îşi înfipse colţii, suficient de bine cât Niculae să apuce să răsucească cuţitul în rană, să caute mai departe, în adâncul cutiei toracice, vene, intestine, inimă. Apoi, în timp ce muşcătura slăbi în durerea unui urlet care sculă toată Sărata în picioare, îşi făcu vânt din umeri şi aruncă trupul câinelui peste ceilalţi. În răstimpul ăsta Gheriu rămase încremenit, cu securea pe care o ţinea strânsă cu amândouă mâinile, cu sângele alunecându-i de pe tăiş pe mâini şi înroşindu-i manşetele cămăşii. Continua să audă la spatele lui ghioaga lui Niculae vâjâind şi lovind oase care plesneau, urlete, schelălăituri disperate care se îndepărtau, fără să se poată face nici o mişcare în faţa câinelui care deja ajunsese aproape frontal în dreptul lui şi se încordă. Saltul fu rapid, năucitor şi în ultima clipă, Gheriu coborî cu amândouă mâinile tăişul securii, parând muşcătura care îi ţintise gâtul. Câinele îşi rupse colţii din faţă în fierul tăişului, şi căzu jos. Apoi îl muşcă de picior, iar durerea fu un impuls suficient de convingător încât să îl facă pe Gheriu să îl izbească cu toată puterea  fix în moalele capului. Îi dădu trei lovituri, dar fără nici un rezultat, pentru că dinţii îi străngeau pulpa, gata să o sfâşie. Atunci Gheriu ţinti direct gâtul, aşa cum ţinteşti un butuc de lemn care trebuie crăpat, lovi cu amândouă mâinile şi nu se mai obosi nici măcar să desprindă securea din carnea câinelui. O lăsă să atârne în trupul care se prăbuşi la câţiva paşi mai încolo, iar el căzu în zăpadă, prinzându-şi rana în palme.

-Gata Domnişol, spuse Niculae plin de sânge. Imaginea în jurul lor era sumbră: vreo doi câini se îndepărtau cu picioarele rupte, căzând tot la al doilea pas, iar unul se târa cu un cuţit adânc în piciorul din spate. Alţi doi îşi dădeau duhul cu cuţitele înfipte în beregată în dreptul primilor care atacaseră şi care erau morţi deja. Pe zăpadă se conturase între timp o stea de sânge iar Niculae îl prinse de mâini pe domnişorul Gheriu, săltându-l în spate, apoi se îndreptă cu el înspre mulţimea de oameni din Sărata,  care se adunaseră într-un suflet la ieşirea din sat, atraşi de zarvă, de schelălăituri şi de urlete. Ţiganii prinseră a-şi smulge părul din cap, fugind în zăpadă şi luându-şi în braţe câinii morţi, urlând atât de ascuţit şi de jalnic încât o bună vreme, cheunăiturile câinilor răniţi fură urmate de cele ale stăpânilor lor îndureraţi. Dar lui Niculae puţin îi păsa; se opri cu Gheriu în spate în faţa unei tinere care purta cele mai mari şi mari grosolane cizme dintre toţi sotelecanii adunaţi acolo şi spuse:

-Tu fată, io am vinit să te ieu de nevastă! Vii?
La asta una, oamenii au rămas şi mai înmărmuriţi, iar Floarea, la fel de înlemnită şi de palidă la faţă îi spuse:

-Viu!

Share on Facebook

A murit alaltaieri unul dintre personajele despre care voi scrie foarte multe in aceste povesti, unchiul Traian, fratele bunicii. Pentru cei care ati urmarit povestile blogului, este vorba de nepotul de fiu al lui Mafteiu Ioanii si nepotul de frate al lui Traianu Ioanii, de la care a primit si numele. Avea 90 de ani, se tinea bine, era mereu plin de bancuri si de glume. In plus, era mereu insotit de 4 pisici . Mai multe, ceva mai tarziu.

Fotografia asta am facut-o in 15 noiembrie . Mi-a spus atunci, ca ultima data cand a fost asa de cald toamna, in noiembrie , a murit matusa Marie, sotia lui.

Share on Facebook

-Ai de mine şi de mine, făcu Niculae , da’ di unde ai ştiut?

Gheriu îi răspunse că astea sunt lucruri care peste oameni trec, în viaţa tuturora vin şi se duc şi câteodată e uşor să le recunoşti, iar, de mirare, Niculae din Deal îşi vărsă tot amarul, toate grijile şi ruşinea care îl măcinaseră din ziua de Crăciun, când o cunoscuse pe Floarea. De abia acum, musafirul cel negricios se aşeză să îl asculte şi însuşi Niculae îşi dădu jos cojocul de pe el spunându-i:
-Şi amu, io cu ce oblaz să mă duc la ea sau la tată-so, dând de înţăles că mi-i dlagă? Când uominii di pă aici plind a volovi cu vleo fată, să tăt duc pă la ea în mai multe zâle, să o cunoască mai bine şi pă ea şi pă familia ei. Io mă pot tăt duce, că n-am ce povesti.

-Măi Niculae,  ţie ce îţi place cel mai mult pe lumea asta?

-Omizâle!

-Ce?

-Omizâle, repetă Niculae şi începu să îi povestească despre cum găsea în iarba de pe păşune, de primăvara până toamna omizi de toate felurile, păroase, albe, sau colorate, cum unele dintre ele urzică atunci când le atingi şi altele pot fi otrăvitoare, dacă le înghit oile din greşeală. Sunt unele omizi care cresc primăvara pe crengile de la marginea pădurii şi au culoarea frunzelor tinere, de care cu greu le poţi deosebi. Mai sunt omizile mari, de măr, verzi, cu pete albastre, strălucitoare, în care pare că s-a adunat amestecată seva tuturor culorilor pământului şi par atât de pline de venin, că nici o pasăre nu se atinge de ele, dar cele mai frumoase, pe care rămânea să le privească ore înşir, uitând de turmă, de lanurile dimprejur, de lupii care stau la pândă, erau omizile de jăratec, rubinii, culoarea aprinzându-se şi stingându-se în corpul lor, ca un foc care arde mocnit. Le găseşti rar, doar în acele zile târzii din noiembrie, în care vântul suflă puternic pe coama dealurilor, deşirând şi agăţând de crengile desfrunzite ale spinilor, fire lungi, cristaline, de păianjen. În acele ultime zile ale soarelui, dinainte de venirea zăpezii, pământul îşi adună focul şi puterea pentru a rezista frigului iernii şi pentru asta stau drept mărturie, în bale şi în păr, arse de focul dinlăuntrul lor, omizile de jăratec. Doar acolo, în culoarea lor vie, stă adevărul: fluturii sunt pentru proşti.

-Nu cred că ar fi bine să vorbeşti cu tatăl Floarei despre omizi, îi spuse Gheriu şi mai adăugă: nu are rost să te macini, pentru că lucrurile sunt simple. Ai de ales doar între două lucruri. Ori vei fi ceea ce eşti dumneata, ori vei încerca să pari că eşti altcineva. A doua soluţie poate fi salvatoare pe termen scurt, însă mai devreme sau mai târziu, se va vedea că nu eşti asta. Oricum, în locul dumitale, eu unul nu aş mai pierde vremea. Aş merge la ea chiar astăzi. Suntem încă în zile de sărbătoare, nu e mult de lucru şi nu prea ai cum să nimereşti prost.

-Păi şi ce să volovesc cu ea? Io unu viaţa am tlăit-o, nu am volovit-o.  Ai zâs că de omizi să nu zâc.

-Ba, dacă stau să mă gândesc bine, ar trebui să zici ce-ţi trece prin cap. În privinţa familiei, dacă te temi să nu faci impresie proastă, te cam înşeli, la cât de mulţi copii au şi la cât sunt de săraci. Însă, dacă tot ţi-e groază, vin cu dumneata. Nu au cum să ne primească rău, pentru că suntem cei mai bogaţi feciori din sat.

La asta una, Niculae din Deal nu se aştepta. Dacă tocmai domnişoru Gheriu avea să vină cu el, dintr-o dată, lucrurile stăteau cu totul şi cu totul altfel. Îi reveni tot curajul pe care îl pierduse în ultimele zile, scoase de sub pat o ladă de lemn, luă din ladă trei cuţite mari, pe care le folosea la înjunghiat porci şi  le prinse unul câte unul la cingătoare. Mai luă de pe lângă lemne o secure bine ascuţită, o ghioagă mare rezemată de casă şi bâta pe care o folosea când mergea la păscut oile pe dealuri.

-Atunci merg până acasă să prind caii la sanie şi îmi iau pe mine haine mai bune, rosti Gheriu, pornit deja să coboare dealul înspre sat.

-Nu, îs bune hainele aieste. Nu lua altele, că le umpli de sânge. Domnişol, avem de luclu! îi spuse Niculae, rânjind, întinzându-i ghioaga şi securea. Ne ducem să facem culat pă dlumu Sălăţîî. Şi dacă tăt melem acuma, io o s-o cel de nevastă, ca să nu facem degeaba două dlumuli, când putem face unu sângul!

-Păi, încă n-ai schimbat nici o vorbă cu ea! rosti Gheriu, uimit până peste poate.

-Nici uăile mele, când să duc la împleunat, nu volovăsc înainte cu belbecele!

Share on Facebook

Pentru Niculae din Deal, rasa omenească cu toţi indivizii ei, pe care apucase să îi cunoască în cei douăzeci şi ceva de ani ai săi, era, în continuare, o specie străină, din care nu era convins că aparţine şi cu atât mai puţin, că doreşte să aparţină. Crescuse singur cu oile, umblând pe vărfurile dealurilor din împrejurimile Panticeului, apucând foarte rar să mai schimbe o vorbă cu oamenii din sat şi chiar şi atunci, nefăcând altceva decât să îşi arate fundul, dacă îl ruga cineva. I-a luat multă vreme lui Traianu Ioanii să îi explice că aşa ceva nu se face şi a fost mult, mult mai greu decât vă imaginaţi, pentru că Niculae nu ştia ce e ruşinea şi n-a priceput foarte bine niciodată. Oile nu se ruşinau, nici porcii, nici chiar mâţele, care au la fel de multe mofturi ca oamenii, dacă nu mai multe.

-Mă, dacă cineva îmi vede culu, îi spunea lui Traian, nu o aflat numa acuma că am cul, că ştie. Aiesta nu-i luclu de milale. Tăţî uominii ştiu că ceilalţî uomini au cul. Ce-i cu lusinea că ai cul? Nu plicep nimic.

- Mă, Niculae, aşe îi legea omenească. Capu îi de cinste, curu îi de ruşine. Asta îi prima pă care o înveţî dacă vrei să trăieşti pântre uomini.

-No bine, mă Tlăiene, da’ capu face mai multe plostii decât culu. Sigul îi dleaptă lejea asta?

-D’apoi amu tu ce ai vre, mă Niculae, să ne acoperim tăţî capurile şi să merem în curu gol? Nu putem, că uăchii ni-s în cap, nu în cur. N-am pute, numa să orbecăim.

-Mă, uăile mele nu-ş acopelă nici capu, nici culu, şi-s mai cinstite decât tăţî uominii din sat.

-Bine, Niculae.

Şi totuşi, după multe străduinţe, sfaturile lui Trăian despre cum trebuie să te porţi în lume, au dat roade, cu atât mai mult cu cât Niculae dispunea de cea mai mare avere din sat după aceea a domnişorului Gheriu şi de-acum trebuia să înveţe nu numai să vorbească, ci să negocieze, să angajeze oameni, să poruncească, să fie, într-un cuvânt, gazdă. De fiecare dată când cobora în sat, umbla îmbrăcat în haine bune, saluta respectuos pe toată lumea, intra în vorbă, blajin şi absent, întru totul neinteresat, însă pe vreme de vară, nici bine nu apuca să ajungă în coliba lui din vârful dealului, că îşi dădea jos toate hainele de pe el, şi aşa umbla la grajduri, în staurul oilor, gol goluţ, spre furia şi indignarea lui Traian.

-Mă, casa ta îi în vârful dealului. Tăţî uominii di pă valea asta te văd!

-No, şi? Să nu să uite. Îs la mine acasă, fac ce vleu.

Seninătatea asta neclintită a lui Niculae din Deal se duse pe pustii, în ziua în care, pe treptele bisericii, Floarea din Sărata îi opri mâna, ca să îşi apere fratele. Toate întrebările pe care Niculae nu şi le-a pus niciodată le putea citi acum în ochii ei, reunite mănunchi într-una singură, muşcătoare şi dureroasă: cine era el? Răspunsul îi veni singur şi îi căzu ca o măciucă, drept în moalele capului: prostul satului, care umbla dezbrăcat ziua în amiaza mare, fiul pricoliciului care nu îşi afla defel odihna în mormânt şi bântuia vechile grajduri ale grofului, singurul om din Panticeu, care la vârsta de douăzeci de ani, încă nu îl putea pronunţa pe r şi care, dacă s-ar trezi a doua oară faţă în faţă cu ea, nu ar fi în stare nici măcar să-i pronunţe numele. Floalea? Era înalt şi bine legat, avea patruzeci de hectare de pământ care porneau din Şes până la poalele Pădurii Dracului, avea cai şi boi şi vite şi turme de oi cât să acopere un deal întreg, dacă le-ai fi adunat laolaltă, avea ochii mari şi spălăciţi şi chipul senin şi blând, dar care fată fecioară din lumea aceea, (sau din lumea asta), s-ar fi dus după el, ştiind că o viaţă întreagă bărbatul ei va şerpeli cuvintele, va stâlci ca un prunc neajutorat, lăsat să moară la soare, fiecare şoaptă, fiecare vorbă sau poruncă, fie ea de drag sau de deznădejde?

Aşa se frământă, vreme de trei zile, până când se hotărî să vorbească cu Traianu Ioanii despre toate astea, pentru că acum, da, putea să îi dea dreptate şi să îi spună că înţelege ce înseamnă nu numai iubirea, descătuşată ca primele vârtejuri ale toamnei în răsuflarea şi harul plămânilor, ci şi ruşinea. Întâmplarea făcu să fie o zi de sabat, Traian să aibă de lucru la hanul lui Mendel, unde se nimeri chiar atunci domnişoara Maria şi lucrurile să se precipite în aşa fel, încât a doua zi, Traian să plece dis-de-dimineaţă cu Şalma. Pe Niculae îl cuprinse furia unei nerăbdări fără seamăn. Îşi luă cojocul de oaie pe umeri, deschise uşa în grabă, dar se trezi nas în nas cu domnişorul Gheriu.

-Ho, dlace! făcu Niculae.

Ca s-o spunem pe aia dreaptă, în toată viaţa lui, Niculae schimbase cel mult două vorbe cu domnişorul Gheriu şi niciodată n-o făcuse cu plăcere. Tot ceea ce îl stingherea în societatea oamenilor se încarnase în figura negricioasă a acestui bărbat, înconjurat mereu de nori de fum de ţigară, păşind de fiecare dată cu grijă ca şi cum i-ar fi fost scârbă de pământul pe care i-a fost dat să calce. Era încruntat şi concentrat chiar şi în clipele de bucurie, precum sărbătoarea vinului, când tot satul se aduna în curţile lui să joace şi să se veselească şi numai domnişorul rămânea pe prispa casei, vorbind lent, mocnit şi apăsat, cu Şofron sau Şandor Bolundu, pe care îl ţinea subjugat, nu altfel, decât prin puterile necurate ale vocii lui. Era ceva de negândit în privinţa Gheriului, ca privirea tulbure a unei oi nebune, rămase de turmă, din cauza un vierme lat ce roade adânc în mintea ei, şi chiar dacă nu ai cum să îl vezi, – Niculae a învăţat asta – te poţi pune în genunchi, îi poţi lua capul în mâini, te poţi uita în străfundul ochilor ei şi poţi ghici, da, poţi ghici, cum cugetul oii se şterge bucată cu bucată, ca lumea reflectată în cristalin, şi pe urma ei rămâne, fără putinţă de tăgadă, fără de capăt, adâncă şi limpede, groaza.

Aşa că Niculae se dădu la o parte, Gheriu intră înăuntru şi în încăperea mică, cu pereţii din lut, înălţată înainte de a fi construită casa cea mare din Deal, se făcu brusc seară.

-Am venit la dumneata, începu Gheriu, fără să se aşeze, pentru că în urmă cu ceva vreme l-am rugat pe Şandor să îmi facă o roată mare, pe care să o aprind de Bobotează. Am stat, m-am socotit şi  mi-am dat seama că nu vreau să merg. Dacă vrei să mergi dumneata, că eşti încă fecior neînsurat, am o roată mare numai bună de slobozit pe Hongaş.

Cum pe Niculae niciodată nu l-au încântat asemenea prilejuri de a petrece cu feciorii din sat, îi răspunse:

-Da ce-i şi plostia asta? Loţâle îs făcute să malgă la cal şi la căluţă, nu să şie aplinsă pă dealuri.

-Aşa cred şi eu, spuse Gheriu, apoi tăcură amândoi.

Stând aşezat pe un lădoi în faţa lui, cu umerii strânşi sub cojocul de oaie, pe care nu îl dăduse jos, Niculae arăta suferind şi Gheriu înţelese că Maria a avut dreptate, atunci când a ghicit că se întâmplă ceva grav cu acest tânăr singuratic şi needucat din marginea satului, dar că a greşit atunci când l-a trimis să îi ofere ajutorul. Era limpede că prezenţa lui era mai mult decât nedorită. Puse mâna pe clanţă şi înainte să deschidă uşa, spuse:
-   Noi doi nu ne cunoaştem, Niculae. Dacă vei ajunge vreodată la un necaz, sau la o nevoie, s-ar putea să îţi pot fi de ajutor.

-N-am nimic. Am fost puţân bolnav zâlele astea, da’ mă desculc sângul.

Gheriu ieşi pe trepte, se uită la pietrele aduse din Vultur şi clădite în mijlocul curţii, la toate lucrurile aranjate atent în gospodărie, la toată cărările măturate cu grijă în zăpadă, de la grajduri la casă, de la casă la staur, de la staur la fântână, de la fântână la poteca ce coboară dealul până în vale la podeţ şi la zidul de piatră ce împrejmuieşte hanul lui Mendel, se întoarse şi întrebă:

-Cum o cheamă?

Share on Facebook

Vă conving plecările transpuse pe muzici glorioase, sau nostalgice, din filme? De la imensele transatlantice, care se desprind de ţărmuri în marea de batiste albe, fluturate cu o bucurie smintită de cei care vin sau de cei care pleacă, până la micile vârtejuri de frunze uscate pe care le lasă roţile unei trăsuri, sau ale unei maşini care se îndepărtează, toate acestea îmi par suspect de neverosimile. Frigul unei dimineţi pustii de iarnă îţi intră în oase, fie că pleci, fie că hotărăşti subit să rămâi. Indiferent dacă te îndepărtezi, sau te apropii de ele, lucrurile îşi păstrează apatia şi concreteţea. Până şi în asta e o formă de bun simţ, pe care oamenii au pierdut-o. Plecarea Şalmei s-a petrecut înainte să se ivească zorii peste Hongaş, înainte ca sătenii să se trezească şi să îşi înceapă lucrul, în parte, pentru că nu vroia să le răspundă la întrebări, sau să îşi justifice decizia luată cu o seară înainte. S-a întâmplat, dacă vreţi, în timpul privilegiat al lucrurilor care nu se spun, care nu ajung niciodată în gura lumii, care nu sunt terfelite ca nişte haine trecute dintr-o mână în alta, într-un bazar de necunoscuţi. Nimeni nu a văzut-o plecând din sat, în afară de Traian care a mânat sania şi de Şofron, care l-a ajutat, de cu noapte, în curţile Gheriului, să îşi aleagă caii şi să îi prindă în ham.

Şi totuşi, oricât ar fi fost de pripită plecarea Şalmei, oricât de învăluită în întunericul nopţii şi în somnul oamenilor, din acea dimineaţă s-au păstrat în amintirea familiei mele trei lucruri: o imagine, o vorbă şi un incident straniu. Trebăluind prin curte, după plecarea saniei, Şofron îl văzu pe Gheriu ieşind pe prispă la o ţigară şi îi dădu bună-dimineaţa. Ninsese de cu seară şi era mult de măturat, de croit drumuri prin zăpadă, până la grajduri, mai apoi, de jur împrejurul celor două case până la ieşirea în piaţ, aşa că trecu de mai multe ori pe sub podeţul de lemn care unea cerdacul lung al camerelor dinspre vale, unde locuia domnişoara, cu casele din faţă ale Gheriului, de unde se putea auzi pendula din salon bătând adânc până şi în ceasurile nopţii. Gheriu îşi aprinsese deja a doua, sau a treia ţigară, privind drept şi absent înspre fântână, în timp ce noaptea devenise albăstrie şi zgomotele distante ale unor găleţi anunţau că satul începe să se trezească. Domnişoara ieşi pe prispă, aşa cum Şofron nu o mai văzuse niciodată, cu părul desprins şi învolburat de aşternuturi, cu un ţol roşu, de lână, prins în jurul umerilor, ducând în mână o cursă de şoareci, cu două găuri scobite în lemn, în care se prinseseră capetele a două rozătoare, cu trupurile şi cozile atârnând inerte în afară.  O vreme rămase la fel de încremenită ca fratele ei, apoi înaintă de-a lungul celor trei camere ale casei, trecu podeţul de lemn până pe prispa de la intrarea în salon şi se lipi cât era de înaltă de spatele Gheriului, lăsându-şi fruntea pe gâtul lui, trecându-şi braţele pe după umerii lui, mult mai înalţi. Au rămas aşa, într-o îmbrăţişare strâmbă, cu cursa de şoareci şi victimele ei spânzurate, atârnând în mâinile domnişoarei, la câţiva centimetri sub bărbia Gheriului, în lumina tot mai puternică a dimineţii, fără ca el să schiţeze vreun gest, fără ca ea să se desprindă şi Şofron se opri din măturat, fără să poată înţelege, fără să îşi poată spune în minte aceste cuvinte , şi totuşi, convins că ceea ce se întâmplă atunci şi acolo vine dintr-un alt timp decât cel în care i-a fost dat lui să trăiască. Era acolo ceva putred şi oarecum înspăimântător, i-a spus el nevestei către seară, mult mai putred şi mai bătrân decât iubirea nelegiută dintre frate şi soră, deşi nu putea băga mâna în foc că era tocmai asta şi totuşi, cumva, mult mai trainic decât ceasurile pripite ale acelei zile, sau decât acele clipe de dinainte ca noaptea să se ridice şi să lase în urmă o lumină, cum altfel decât plină de cruzime, în claritatea ei.

-S-au prins azi noapte, spuse, într-un târziu, vocea adormită a domnişoarei, i-am auzit când au murit şi au chiţăit prelung în timp ce îi sufoca sârma. Dormim cu spânzurătorile de veghe la capetele noastre.

Abia atunci Gheriu se mişcă, îi prinse mâinile aproape îngheţate în mâinile lui şi îi descleştă cursa cu cele două cadavre cenuşii dintre degete, spunându-i:

- Bine, am să merg chiar astăzi.

Sania Şalmei ieşise deja din sat înainte să se facă ziuă, dar nu înainte de a se opri în dreptul ultimei case, mici şi acoperite cu paie, în care locuia Margit cu Grigoraşu Purecelui. Îl găsi pe moş treaz pentru că rănile îl chinuiau şi nu mai putea să doarmă bine noaptea. Şalma se oprise să îşi ia rămas bun, pentru că după atâţia ani de poveşti în care îl întâlnea în fiecare dimineaţă la cârciumă, acum nu se îndoia că îl vede pentru ultima dată. Margit aprinse buimăcită o lumânare şi Grigoraşu Purecelui o prinse de mână pe tânăra evreică şi îi spuse:

-Să îţi deie bunu Dumniezo sănătate şi să te ajute în tăte. Şi dacă îi ajunge la greu şi nu ti-i şti descurca, io cu gura me îţi spui: află di la mine, Şalmă dragă, că bărbaţîî îs tare proşti. O curvă bună tătdeauna face din ei ce vre. Şi amu nu mai sta, du-te, că ţ-î vremea.

Şi fu, într-adevăr, vremea pentru ultimul pas pe care Şalma l-a făcut în Panticeu. A trebuit să se nască un nou neam de oameni, să crească şi să îi aprindă şi pe ei iubirea şi dorul, până ce a mai aflat cineva ceva de soarta Şalmei. Cât despre hanul lui Mendel, după plecarea ei, asupra lui căzu, ca un blestem, paragina . În primăvară, când începură ploile, o parte din acoperiş se prăbuşi, deşi grinzile erau puternice şi ar fi trebuit să ţină încă zeci de ani. Mendel îl angajă pe Şandor Bolundul, pe Zbengu şi încă o mână de oameni să lucreze în pripă, ca să termine construcţia înainte de sosirea verii, dar nici bine nu fu reparat acoperişul, căci unul din oamenii veniţi din regatul României, căutând de lucru la secerat, a adus cu el holera. Epidemia s-a răspândit în întreg satul şi fu de ajuns ca până în celălalt an, călătorii să ocolească drumurile Panticeului şi hanul evreului să rămână pustiu. Dar poate nici unul din aceste evenimente nu fu un semn mai clar şi mai de netăgăduit, decât faptul că în dimineaţa aceea friguroasă de iarnă în care a plecat Şalma, poarta cea mare a hanului, pe sub care treceau săniile şi trăsurile, cu două caturi rotunde din lemn, care erau zăvorâte pe timp de noapte şi proptite cu un drug de fier, pocni puternic, se crăpă de sus până jos şi se prăbuşi în zăpadă.

Share on Facebook

- În continuare, nu înţeleg ce cauţi dumneata aici! îi răspunse domnişoara Maria lui Traianu Ioanii, la mai bine de douăzeci de minute după ce el intră şi începu să îşi ceară scuze că a ars scrisoarea, în loc să o aducă acasă, deşi mai întâi, el asta a găsit de bine că trebuie să facă, când a văzut capul găinii căzând în zăpadă şi mai apoi, sânge. A vrut şi a stat şi s-a uitat la fereastra ei, până seara târziu, până ce s-a stins ultima lumânare, dar l-a învins îndoiala, aşa că mai bine a răscolit jarul, aproape stins, din cuptor şi a ars-o.

Domnişoara îl ascultă, lipsită de orice expresie, fără ca un singur muşchi al feţei ei să se mişte şi repetă:
-Ce cauţi dumneata aici?

- Am vinit să mă rog de iertare…

-Asta am auzit. Acuma vreau un răspuns cinstit. Ce cauţi aici?

-Nu pricep, făcu Traian.

-Spune-mi, te rog: în sat, dacă  mergi să îţi ceri iertare pentru o greşeală pe care ai făcut-o, faci un lucru de cinste, nu?

-Da, aşa îi.

-Pentru mine nu este. Deloc. Deci, îţi pierzi vremea.

-Domnişoară, eu pot numa să pricep, după vorba dumitale, că eşti tare supărată că am ars scrisoarea.

-Nu sunt supărată, deloc, Trăiene. Aş fi putut merge să o caut înainte de căderea serii, înainte să dai dumneata de ea. Deci, nu mă interesează ce s-a întâmplat cu ea, de vreme ce singură am pierdut-o. Şi asta şi dumneata o ştii foarte bine. Deci, de ce ai venit?
-Ca să fac ceea ce-i bine. Ceea ce trebe făcut.

-Păi, dacă ai făcut ceea ce e bine când ai ars scrisoarea, nu mai trebuia să vii aici. Dacă abia acum faci ceea ce e bine, nu ai făcut bine atunci.

-Nu!

-Nu ce?

-Nu ştiu, făcu Trăian.

Domnişoara tăcu o vreme, apoi îl întrebă:

-Dumneata crezi, că Mendel, pentru că a crescut-o pe Şalma de mică, fără să îi fie tată, are drepturi de proprietate asupra ei?

-Nu, doară nu-i vită, biata fată!

-Dacă ai fi crezut asta, ai fi avut tot dreptul să arzi scrisoarea, pentru că ai fi împiedicat un furt, sau planul unui furt. Dar pentru că nu crezi asta, dumneata te trădezi singur.

-Îmi pare rău…

-Pentru ce? Pentru că ai ars scrisoarea, sau pentru că mi-ai spus că ai ars-o?, dar văzând expresia din cale afară de încurcată a lui Traian, domnişoara adăugă:

-Ca să nu mai lungim vorba, că tot ai promis prietenului dumitale că vei trece pe la el în seara asta. Nu trebuie să te iert pentru scrisoare, pentru că puţin îmi pasă ce s-a întâmplat cu ea, sau în ce fel te-ai frământat dumneata cu cugetele dumitale. Asta nu e treaba mea. Dar nu pot nicicum să te iert pentru neruşinarea de a veni aici în seara asta, ca să îţi ceri iertare.

-Neruşinare, izbucni Traian, neruşinare? Dumneata habar nu ai ce însamnă ruşinea, domnişoară. Io unul în ruşine am crescut, că fratele meu, Maftei , o fost cel mai mare şi mai prăpădit beţâvan din întreg satu. De când îs io, am încercat să nu fac cum o făcut el. De când îs io, am încercat să îmi trăiesc viaţa cu frică de Dumniezo şi ruşine de oameni.

-Atunci, nu ar trebui să le încurci!

-Ce?

-Frica de Dumnezeu şi ruşinea de oameni sunt două lucruri care se bat cap în cap, Trăiene. Dumneata vrei să fii mai bun, de ruşine?

-De ruşinea pă care am trăit-o tătă copilăria me, cu Maftei în casă, da.

-Adică dumneata vrei să fii mai respectabil, vrei să fii mai bun, de gura lumii. Şi te-ai gândit că dacă ar afla satul că ai venit la mine să te rogi de iertare şi eu şi satul ăsta ăsta vom spune ce om de treabă e Traianul Ioanii.  Însă ai venit să îţi ceri iertare pentru o faptă care nu e gravă, aşa că iertăciunile dumitale sunt praf în ochi. Spune-mi, dacă ai face ceva grav, un lucru îngrozitor de care nu ar şti nimeni, ai avea curajul de a-ţi cere iertare? Ştiind că, în ciuda umilirilor dumitale, toată lumea te-ar condamna?

- Dacă m-aş sîmţî vinovat, da.

-Dar în seara asta nu ai venit aici pentru că te simţi vinovat. Deci, de ce ai venit?

-Pântru că astăzi în cârciumă, Mendel s-o oţărât la dumneata pă nedrept. De aia.

-S-ar fi oţărât oricum, chiar dacă duceam scrisoarea.  Dumneata, Trăiene, ai venit aici, în seara asta, pentru că m-ai văzut ţinându-i piept lui Mendel, azi, în cârciumă. Dumneata ai venit aici, în seara asta, pentru că faci parte din acel soi nenorocit de bărbaţi, laşi şi netrebnici, care atunci când văd la o femeie curajul care le lipseşte lor, sunt în stare să se dea de ceasul morţii ca să îi căştige simpatia, încrederea şi prietenia. Nimic nu este mai îndepărtat de dumneata, decât cinstea. Am văzut când l-ai tras de mânecă pe Niculae, pe care toţi îl credeţi prost, pentru că nu ştie să joace pe mai multe muzici deodată, cum faceţi voi. Nu ai avea curajul, sau felul lui firesc de a mă întreba care-i baiu, pentru că mereu te-ai întreba în ce chip asta te-ar schimba în ochii mei, sau ai celorlalţi. Dumneata ridici la mare cinste gura lumii, crezând că o să te facă mai bun. Bagă de seamă, că te va rupe doar în o sută de trăieni, fiecare dintre ei dorind să câştige de partea lui pe altcineva, fiecare din aceşti trăieni trădându-i pe toţi ceilalţi. Iar Trăian care a venit la mine în această seară l-a trădat nu numai pe cel care a ars scrisoarea, pe cel care e sluga bună a lui Mendel, ci şi pe Trăian, prietenul lui Nicolae din deal, care, la cum arăta de rău, părea să aibă, într-adevăr, nevoie de ajutor.  Aşa că ai avut neruşinarea de a veni aici în seara asta, trădându-te pe dumneata şi orice biată judecată morală îi fi având, ca să îmi câştigi simpatia. Pentru că şi gura mea e parte din gura lumii, nu? Şi ce dovadă am eu că dumneata ai găsit într-adevăr scrisoarea şi ai ars-o? Ai fi putut foarte bine să născoceşti toată povestea asta, ca să te poţi băga în seamă acum.

-Şi cine te-o însărcinat pă dumneata, domnişoră, să îi judeci pă ceilalţî, fără să le cunoşti povestea? întrebă Trăian, negru de supărare. Dumneata vii din inima imperiului, fără să ai habar de ce însamnă viaţa într-un sat ca Panticeu, vii să calci cu cizmele păstă obrazu uominilor şi să râzi de ei zua în amiaza mare. Dumneata vii şi puţân îţi pasă de ce laşi în urmă, pântru că îi pleca iară şi în zua când îi ieşi din sat, îi putea uita liniştită de toţî şi de toate.

-De fapt, în clipa în care m-ai rugat să te iert, Trăiene, mi-ai cerut o judecată. M-ai însărcinat cu asta, dar ai nădăjduit că judecata mea va fi orbită de cinstea gestului dumitale. Te-am avertizat că îţi pierzi vremea.

-Io am vrut să fac bine…

-De asta sunt convinsă. Eşti plin de dorinţa de a face bine. Ba mai mult, nu vrei să faci rău. Dar, asta nu a fost de ajuns ca să facă din cineva un om bun. Niciodată. Cu atât mai puţin, un om respectabil.

-Am priceput, domnişoră. Io o să îţi spui on sângur lucru: dumneata, cu felul aiesta de a fi tare pornită în a-i judeca pă ceilalţî şi cu rost şi fără rost, îi da cu capu de grindă şi ti-i face de râs. Amu io mai am o treabă cu domnişoru Gheriu, îi aci?

- Nu, e la Şandor. Pot să-ţi fiu de folos?

-Bag samă că nu, răspunse Traian. De fapt, am vinit să cer o sanie şi doi cai, ca să o duc mâine dimineaţă pă Şalma până la Jucu ! Zîce că Nagyvary mere la Budapesta, dacă nu o mărs deja, şi vre să-l prindă. Nimic nu mere la Cluj, până după anu nou.

-Asta pentru că te simţi vinovat faţă de Şalma?
-Asta nu mai îi treaba dumitale, domnişoră!

-Aici ai dreptate. Asta nu e deloc treaba mea. Bine, vino dis-de-dimineaţă şi ia sania!

Share on Facebook

Share on Facebook

Când văzură cât de răzgâiată şi de plină de ifose se ţine sora Gheriului, bărbaţii din cârciumă comentară că nu i-ar strica să-i lipească cineva două palme şi că fata asta cere un bărbat cât de curând, că altfel toată viaţa ei va rămâne o scândură şi o acritură.  Numai Niculae din Deal, care pentru prima dată de când se ştia se opri la o masă şi îşi luă un pahar de ţuică, îi luă apărarea domnişoarei:

-Io nu ştiu ce aveţî voi. Io dacă o-am întlebat, mi-o lăspuns.  Şi ea o clescut în altă lume, ca şi mine. Io numa cu polcii şi uăile, ea numa cu împălatu.

Pentru Şalma însă, scena la care asistase a fost un semn în plus că viaţa ei la Panticeu s-a încheiat. Urcă repede în camera pe care o împărţea cu sora ei, îşi scoase din paiele patului o legătură de scrisori, primite de-a lungul ultimilor ani de la Nagyvary şi o plasă mică din cârpe în care adunase tot bacşişul pe care îl căpătase în atâtea seri de lucru în cârciumă, o sumă mult mai mare decât i-ar fi trecut prin minte lui Mendel. Nu degeaba zâmbise şi avusese câte o vorbă de schimb către oricine, nu degeaba s-a ostenit zi de zi, şase zile pe săptămână, mai bine de trei ani jumate să răsucească capul şi mintea panticeuanilor, care erau în stare să o plătească bine de tot pentru un sărut furat în curtea interioară a hanului, ascuns după săniile sau trăsurile adăstate sub şopron. Dacă era un lucru pe care Şalma îl învăţase bine, de la vârsta de nouă ani când i-a murit tatăl, a rămas orfană şi Mendel a adus-o la Panticeu era că toate lucrurile se plătesc, până şi bunăvoinţa pe care i-o arăta unchiul ei, până şi zâmbetele pe care le oferea ea, până şi nopţile de iubire pe care i le-a oferit pe ascuns avocatului Nagyvary în acele zece zile neuitate în care el venise la Panticeu ca să adune şi să pună pe picioare nemaipomenita avere a Gheriului. „Nimic în lumea asta nu ni se dă de-a gata, cască ochii, Aviş” – îi spunea deseori surorii ei mai mici. Şi tocmai pentru că ştia asta pe propria ei piele, Şalma s-a străduit întru toate să plătească înapoi bunăvoinţa unchiului ei.  Niciodată nu s-a dat în lături de la muncă, niciodată nu s-a revoltat împotriva mâinii lui, care se cerea respectată şi care mai mult decât orice, cerea ca legea lui Moise, pe care o îmbrăţişaseră din tată în fiu, de când se pomeniseră, din al optsprezecelea veac când strămoşul lor Mendel Jacopi se stabili în Panticeu, să nu fie niciodată încălcată sau luată în răspăr. Sau dacă era încălcată vreodată în mod ruşinos, să nu se afle, căci nu era oare legea un rămăşag între oameni dat de Dumnezeu şi oare nu scrisese înţeleptul Solomon în cărţile lui că omul se uită la ce izbeşte ochii în vreme ce doar Dumnezeu cată la inima omului? Căci mai mult decât toate, pentru Mendel cădea greu la socoteală faima care i-a mers pe mai multe sate până la Cluj, la Dej şi până în creierii munţilor de unde coborau mocanii şi vestea despre hanul lui unde eşti de fiecare dată bine primit şi unde jidovul, cât o fi el de jidov, nu te va înşela vreodată nici cu un sfanţ, ci va respecta întru totul legile ospeţiei. Şi în orice sinagogă ai fi mers, la o distanţă şi mai mare prin Ardeal, cu toţii auziseră, fie şi în treacăt, de Mendel din Panticeu şi de nepoatele lui, numai bune de măritat. Şi lui îi spusese Şalma în mai multe rânduri că va face mare ruşine dacă va tocmi o căsătorie cu vreun evreu pe care ea nu l-a văzut, şi cu atât mai puţin, cu ficiorii lui Arăla şi ai lui Copăla din Panticeu, pe care ea una nici nu vroia să-i vadă în ochi. Între unchi şi nepoată, pactul acesta nerostit a pus pace în casa lui Mendel, până în dupăamiaza acelei zi de sabat când venise domnişoara Maria cu vestea scrisorii pierdute şi când hangiul se pomeni cu Şalma în faţa lui, spunându-i:

-Gata, unchiule, eu plec. Am venit să îţi spun că mi-am strâns câte lucruri am într-un cufăr şi că mâine dimineaţă îmi voi căuta drum către Cluj.

Nici Mendel nu era născut de azi, de ieri şi se aşteptase de mai mult timp la una ca asta. Aşa că tăcu o vreme şi se uită lung la nepoata lui, apoi văzând-o hotărîtă în lucrurile pe care le-a rostit, îi grăi astfel:

-Dintre toate fetele care şi-au pierdut capu după un bărbat pă lumea asta, chiar tu să fii aia mai proastă? Crezî tu că arvocatu ala nu are măcar încă vreo zăce muieri pân Cluj şi pân alte sate la care le-o trimis tumna scrisorile pă care ţî le-o trimăs ţîie? Ala îi domn mare, cum te-ai şi putut gândi că şi-a face de lucru cu una ca tine? Ce ţî-o fogădit de l-ai crezut? Măritiş? D’apoi ai tu minte în cap?

-Nu, unchiule. Ştiu forte bine până unde mi se întinde pătura. Nu mă gândesc la măritiş, chiar dacă mi-i drag omu aiesta şi nu m-oi da în lături să şiu cu el, dacă a vre. Mă gândesc numa că m-a ajuta să caut de lucru undeva, ori la Cluj, ori la Budapesta, ori şi mai departe. Vremurile s-or schimbat şi numai îs alea di pă vremea când o vinit Mendel Jacobi în Panticeu. Amu fiecare om îi pă socoteala lui. Nici oamenii din casa ta, nici legea lui Moise, nici satu tău nu te mai pot feri de primejdie. Nu vezî dumneata veşti după veşti care ne vin în gurile oamenilor care trag la han? Io una mă gândesc să plec şi poate că n-ar fi rău să faci şi dumneata la fel.

-Forte bine, pleacă atunci, dacă atăta minte ai. Numa bagă de samă, că dacă te duci, înapoi în casa me nu mai ai ce cota şi nici la sinagogile de oriunde îi fii tu, nu ai di ce să meri să mă faci de râs. Îţi trebe să meri după ungur, meri trăieşte după legea lui.

Dar Şalma ştia foarte bine toate astea, aşa că nu mai pierdu vremea şi începu să întrebe în stânga şi în dreapta, dacă pleacă ceva sanie către Cluj a doua zi. Fiind nu cu mult înainte de anul nou, nu erau călători traşi la han, care să ia calea Clujului în ziua de duminică. În plus, Dealul Clujului nu putea fi trecut pe vreme de iarnă, aşa încât singura soluţie era să meargă prin Dârja şi Dăbâca până la Bonţida şi de acolo să coboare, de-a lungul Someşului, către oraş. Se făcu seară şi nu află de nimeni care pleca din sat mai repede de o săptămână, aşa că se întoarse la han şi trecu pe lângă Traianu Ioanii, care în sfârşit, se eliberase din slujba de la cârciumă.

-Da de ce atâta grabă, Şalmă? o întrebă.

-Pântru că Nagyvary pleacă la Budapesta, dacă nu o plecat deja.

În seara aceea Traian nu îşi ţinu promisiunea de a urca dealul până la casa lui Niculae, ci coborî înspre sat, trecu prin faţa ferestrelor Găvrişoaiei, dădu un ocol, se strecură pe sub o poartă, se trase brusc înspre dreapta, astfel încât o namilă mare de câine alb nu apucă să sară bucuros pe el, ci pe lângă el, urcă câteva trepte şi bătu lung la uşa caselor în care locuia domnişoara Maria.

Share on Facebook

Răzbunarea nu a fost niciodată străină de cugetul şi năravurile multora dintre panticeuani, dar de faptele şi de vorbele nevestei lui Găvrişuţ părea să nu se desprindă niciodată. Şi cum Găvrişoaie nu avea să se lase cu una cu două umilită de domnişoara Maria, pentru că, da, ştia ea bine că întrecuse măsura când a aruncat cu cuţitul după Cepoi, însă nici sora Gheriului, dreaptă ca scândura şi acră ca varza stricată, nu a făcut bine ce a făcut, că doară de voie bună, Găvrişoaie îşi lăsase copiii acasă şi s-a dus la ajutat. Aşa că după această întâmplare de la tăiat de porc, a prins boală pe domnişoara Maria, o pândea, o iscodea pe Maria Brancii ce mai află de la bărbatu-so, Şofron, ferm convinsă că mai devreme sau mai târziu tânăra femeie va face o prostie, îi va cădea în laţ şi atunci ţine-te la furia Găvrişoaiei. Şi aşteptarea nu-i fu îndelungată.

A doua sau a treia zi după Crăciun, după ce îşi mai scotoci o dată zadarnic prin toate cărţile, hainele şi cutiile, domnişoara Maria îşi luă pe ea haina de blană, dădu un ocol piaţului trecând prin faţa geamurilor Găvrişoaiei şi o luă pe drumul care iese din sat către Sărata. Cum niciodată nu avea drum într-acolo, Găvrişoaie văzând-o, aruncă un cojoc mare pe fiica ei Nastasîuca şi îi spuse:

-Ie-te şi du-te după ea. Unde s-a băga, acolo să te bagi şi tu. Dacă întreabă lumea ce vrei, spune-i că îl coţî pă tată-to.

Nastasîuca o luă la fugă pe drum în sus după urmele pe care le lăsaseră în zăpadă cizmele vieneze şi nici nu trebui să se agite mult, pentru că ajungând în dreptul hanului, domnişoara se opri pe trepte să îşi scuture zăpada, apoi apăsă clanţa şi intră în cârciumă.  Întâmplarea făcu ca în acea zi să fie tocmai sâmbătă şi Mendel cu nepoatele lui să fie la sinagogă, aşa încât în cârciumă se aflau câţiva bărbaţi pe la mese, iar dincolo de tejghea servea Traianu Ioanii, cu care evreul se tocmise ca în fiecare sabat, de vineri de la apusul soarelui şi până la următorul asfinţit, de sâmbătă, să se ocupe el de muşterii care vor trage la han. Când o văzu pe domnişoara Maria intrând, scuturându-şi câţiva fulgi de zăpadă din blană, Traian ştiu exact că nu din altă pricină venise decât pentru scrisoarea lui Nagyvary către Şalma, pe care el însuşi a ars-o pe ascuns. Dar se făcu că nu ştie nimic, o pofti să şadă şi o anunţă că Şalma şi Mendel trebuie să se întoarcă de la sinagogă.

-          Tu Nastasîucă, n-ai văzut, o întrebă el pe fetiţa care intră pe uşă, nu ies jidovii di la sinagogă? Că domnişora o aşteaptă pă Şalma.

Fiica lui Găvrişuţ nu văzuse nimic, pentru că venise tot într-o fugă, întrebă dacă taică-so nu e acolo, aşa cum o  învăţase maică-sa, apoi făcu calea întoarsă şi în clipa în care ajunse gâfâind acasă şi spuse tot ce auzise,  Găvrişoaie scoase un strigăt victorios:

-Ha! O-am prins cu mâţa în sac, atâta i-o trăbuit, mnirătura! Şi fără să mai piardă vremea, îşi dădu jos şorţul de la brâu, smulse cojocul de pe Nastasîuca şi o luă repede către sinagogă. Acolo se postă la intrare şi aşteptă nu mai mult de câteva minute până ce evreii ieşiră, mai întâi femeile, apoi bărbaţii, care, ca de fiecare dată, mai aveau de discutat ce să vinzi şi ce să cumperi, îl prinse pe Mendel de o parte şi îi spuse aşa:

-  Mă Mendel, pântru hoţî nu este încuietoare bună la casă, da asta nu însamnă că nu poţî pune bota pă ei. Io una zîc că te paşte mare năcaz, că chiar amu, în vreme ce povestim, pă Şalma ta o aşteaptă în cârciumă sora Gheriului. Ce gândeşti tu că vre asta cu Şalma ta, măi Mendel? On pahar de ţuică? N-are unde durni? Asta sigur îi aduce vorbă di la arvocatu ala din Cluj, care numa t-i trezî că v-a face pă tăţî de ruşine. Du-te ia amu acasă şi pune picioru în prag şi spune-i că la tine în casă nu are ce umbla după curvuşaguri.

În răstimpul ăsta bărbaţii din cârciumă începură să se simtă stingheri în prezenţa domnişoarei Maria, şi asta nu pentru că stătea aşezată ţeapănă la o masă uitându-se rece şi dezaprobator, când la ei, când la Traian, ci pentru că neam de neamul lor nu mai pomenise ca o fată de familie bună, nemăritată, să intre singură în cârciumă. Din tot Panticeul doar Susiţa mai intra în cârciuma lui Josăla şi asta doar în serile în care vroia să îşi ducă acasă un bărbat. Dacă aşa le învaţă să se poarte pe fete la Viena, atunci lumea asta se duce de râpă, îşi şoptiră unul altuia, până ce atenţia le fu atrasă de un nou vizitator care intră pe uşa cârciumei. Era Niculae din Deal, tras la faţă şi nedormit, arătând la fel de palid ca tatăl lui, Partic pricoliciu, călcând nesigur de pe un picior pe celălat.

-Tlăine, spuse el, tlebe să volovăsc ceva cu tine. Ceva folte folte impoltant.

Domnişoara Maria îl privi curioasă, fiind prima dată când vedea un panticeuan, care nu numai că nu îi făcea temenele, încercând să vorbească mai atent şi mai artificial decât îi era portul, dar se proptise de tejghea, fără să o bage în seamă. De fapt, erau foarte puţine lucruri pe lumea asta care puteau să îl facă să se minuneze pe Niculae din Deal, de felul lui, calm, senin şi liniştit, cu atât mai puţin faptul că tatăl său mort nu îşi găseşte odihna în mormânt. Era destul de înalt şi ceva în toată făptura lui şi în expresia feţei te făcea să crezi că habitatul natural al acestei creaturi este o imensă turmă de oi, în mijlocul căreia Niculae să îşi poată sprijini în pace braţele de un ciomag. Epoca în care umbla îmbrăcat într-o cămaşă lungă şi îşi arăta fundul la oameni se duse: se îmbrăca bine şi curat, îl luase ca slugă pe Iuănul Sofiei cu soţie cu tot, însă nu avea nimic din ţinuta gazdelor de prin Panticeu. În ciuda averii cu care se pomenise peste noapte şi chiar dacă Trăianul Ioanii îl mai învăţase câte ceva despre cum trebuie să te porţi în lume, Niculae din deal era aproape întotdeauna senin şi absent. În acea zi de sabat, însă, absenţa lui era întunecată, cu gândurile măcinate de chipul şi vocea Floarei din Sărata. Numai că Traian nu îşi putea lăsa tejgheaua până la apusul soarelui când se termina ziua evreiască, aşa că îi promise că va trece pe la el, mai târziu, cam la vremea când se lasă umbrele.

-Poate că ar trebui să îţi faci puţin timp şi să ieşi, dacă zice că e important! interveni domnişoara, rostind fiecare silabă clar şi răspicat.

Abia atunci o zări Niculae, întorcându-şi către ea ochii lui tulburi, care păreau mult mai mari pe chipul slăbit şi o întrebă molcom:

-Da’ cu dumneata ce nu-i bine, de voloveşti aşe? Ce ai păţât? Ce ţî s-o întâmplat?

Traian făcu o faţă lungă şi prinse să îl tragă pe Niculae de mânecă, însă domnişoara izbucni în râs şi se amuză şi mai mult, văzăndu-le chipurile încurcate. Aşa o găsiră Mendel şi Şalma, râzând de oamenii din cărciumă, care stăteau jenaţi, uitându-se unii la ceilalţi, ştiind că râde de ei, dar nu şi din care pricină.

-          Zua bună, domnişoară, spuse Mendel, proţăpindu-se înaintea ei. Cu ce îţi pot fi de folos?

-          Aş avea două vorbe de vorbit cu Şalma, îi răspunse domnişoara, ridicându-se în picioare şi privindu-l drept în ochi. La asta una, toată cârciuma amuţi. Nu înţelegeau ei despre ce e vorba, dar după postura şi tonul vocii lui Mendel, au priceput că e ceva bai.

-Putem mere în camera de alături, să ne spui care-i baiu, răspunse Mendel agitat, punându-şi întreg trupul ca o pavăză între sora Gheriului şi nepoata lui.

- Înţeleg, spuse domnişoara. Dumneata aperi onoarea nepoatei dumitale. Foarte bine, atunci să o apărăm de faţă cu toţi. Am venit să îmi cer scuze. Mi-a fost încredinţată o scrisoare de la avocatul nostru, Nagyary, către Şalma, însă ori am uitat-o la Cluj, ori s-a rătăcit când s-a răsturnat sania, căci nu o mai găsesc nicăieri. Aşa că pricina pentru care te-ai proţăpit ca un par în faţa mea e deja pierdută, Mendel. Ziua bună la toţi, spuse domnişoara, şi fără să mai stea pe gânduri, deschise uşa cârciumei, ieşi pe prag şi chiar în clipa aceea toţi o auziră rostind clar:

-Străinătatea!

- Cum? întrebă Mendel şi domnişoara Maria se întoarse zâmbind către Niculae din Deal:

-Străinătatea, asta mi s-a întâmplat!

Share on Facebook

Mi-au scris mai mulţi oameni punându-mi aceeaşi întrebare, aşa că, dat fiind faptul că blogul are deja o lună jumate şi îi mai rămân 11 luni de trăit, se cuvine un răspuns. După ani de zile în care am repetat studenţilor că orice punere în poveste presupune un grad mai mic sau mai mare de ficţionalizare, fireşte că sunt tentat să spun că totul e ficţiune. Punct. Prin extensie , totul poate fi proză. Totuşi, lucrurile sunt puţin mai complicate. Mereu încerc să mă raportez la postările astea ca şi cum ele ar fi rostite, nu scrise, ascultate, nu citite. Or, asta mă face să am o altă atitudine net diferită de toate încercările mele de proză, care sunt construite, uşor pretenţioase în bună manieră modernistă şi dedate frivol la tot felul de fetişuri stilistice.

Pe de altă parte, nu am nimic din libertatea unui scriitor care construieşte o lume ficţională. Poveştile astea există deja, într-o măsură mult mai mare decât vă imaginaţi. Toată zona de improvizaţie pe care mi-o permit se reduce la un montaj al scenelor. Să luăm de exemplu poveştile cu Zbengu: toată întâmplarea cu America e reală, Cruciţa şi Statuia libertăţii deasemenea. Ceea ce mai ştiu e că la un tăiat de porc Găvrişoaie a aruncat cu cuţitul după Cepoi şi că, de obicei, la aceste ocazii, oamenii din sat îşi povestesc păţaniile. Toată inovaţia mea a fost să îl pun pe Zbengu să povestească fix atunci. În rest, lucrurile mi-au fost, aproape toate, povestite. Dacă aţi petrecut un timp mai îndelungat într-un sat, trebuie să fi văzut că întâmplările mai vechi de un secol cu oameni care au murit demult sunt parte din viaţa cotidiană. „Ce stai aşe ţapănă ca Maria Gheriului?” sau „Atăta eşti de prost parcă Niculae din Deal te-o făcut” sau „Zbura-u-ai şi tu ca Grigoraşu Purecelui păstă pădurea mă-tii” – auzi  vorbele astea în gura unor oameni care nici măcar nu au mai apucat să îi cunoască pe Maria Gheriului, sau pe Niculae din Deal. Cum altfel se face că unul din primele nume străine pe care le-am auzit prin anii 80 a fost Cornelius Vanderbilt, numele unui vapor cu care a călătorit în celălalt secol  un Zbengu mort deja prin 1930?

Problema nu se pune atât în termenii în care aş exagera eu inventând – problema mea reală este să nu le cenzurez. Ca exemplu nesemnificativ, am avut mari probleme în a posta poveşti cu nebunia lui Şandor, pentru că toată istoria cu bătutul cuielor în picioarele meselor şi a scaunelor, deşi cât se poate de reală, pare o calchiere banală după tema „lumii pe dos”: pot genera instant o listă cu cel puţin cinci titluri în care tema asta este mult mai spectaculos tratată. Toată chestia e că mă interesează mult prea puţin aspectul estetic al problemei, ci un fel de – hai să îl numim – „exerciţu al adevărului”. În engleză aş putea explica mai bine (întotdeauna în engleză lucrurile pot fi explicate mai bine, nu degeaba e limba lui Shakespeare): nu mă interesează „to tell the truth”, ci „to tell the story truthfully”.  Whatever for? Ce m-a apucat? O nevoie de a face curat – cred că ar explica cel mai bine toată situaţia. Departe de mine nostalgii poporanist păşuniste sau filo-ortodoxe. Din fericire, conceptul de „naţiune” niciodată nu a făcut prea mulţi pureci prin Panticeu: ori erai panticeuan, ori puteai să te duci dracului cu naţia ta cu tot. Ca să nu mai vorbim de faptul că marea unire a fost întâmpinată cu mult scepticism de panticeuanii care erau obişnuiţi să locuiască în imperiu. Şi că în 1945 armata română a comis atrocităţi mult mai mari decât le-ar fi trecut prin minte ungurilor, sau cu atât mai puţin nemţilor, despre care bunica mi-a povestit că s-au purtat ca nişte domni. Vom ajunge şi acolo.

Deci da, oamenii ăştia chiar au trăit. Şi Partic chiar a fost pricolici. Deci, povestea e reală. Dacă şi realitatea este reală, asta veţi hotărî voi.

Share on Facebook

Am ajuns să recunosc de-a lungul ultimilor ani marca inconfundabilă a acelui zâmbet nehotărât, pe jumătate flirt , pe jumătate condescendenţă, care apare cel mai des pe chipul vânzătoarelor de pantofi. Îmi petrec, sau mai bine spus, îmi pierd câteva zile bune pe an, mergând dintr-un magazin în altul, căutând pantofi, cizme, bocanci de mărimea 46, sau 45 calapod mare. Problema nu e că nu aş găsi nici un fel de încălţăminte de mărimea asta, ci că designerii îşi închipuie că dacă porţi un asemenea picior, trebuie cu necesitate să fii un ogru, un căpcăun, sau ceva creatură preistorică slobozită în lume, preferabil înarmată cu un ciomag şi dotată cu nişte mârâituri de fiară pornită la vânătoare. Toate numerele mari par a fi construite pe modelul unui hamal din porturile epocii victoriene. Ceva din această imagine se perpetuează în mintea vânzătoarelor de pantofi, pe care ecoul râgăielilor primordiale ale strămoşilor lor care s-au fugărit prin junglă le stârneşte, dar care nu ezită să îşi manifeste condescendenţa faţă de orice client aflat într-o situaţie fără ieşire:

„Ne pare rău, nu avem decât acest model, dar să ştiţi că în altă parte nu găsiţi.”

Nu ar trebui să mă confrunt azi cu această problemă, dacă nu ar fi fost stră-stră-stră-bunica mea, Floarea. Nici unul din strămoşii mei de pe linie maternă nu a excelat vreodată nici în frumuseţe, nici în urâţenie, însă despre Floarea a rămas vorba că era într-atât de frumoasă, încât i-a mers vestea pe mai multe sate şi pe mai multe văi. În ciuda frumuseţii ei, Floarea avea trei cusururi, suficient de grave încât să îi întunece perspectiva unui măritiş profitabil: venea dintr-o familie foarte săracă cu mulţi copii, era din Sărata, un sat cu oameni prăpădiţi ca vai de ei, plin de ţigani şi avea numărul patruzecişişase la picior. De primele două cusururi a scăpat, făcând o căsătorie onorabilă în Panticeu, însă pe al treilea a trebuit să îl poarte toată viaţa şi, mai mult decât atât, l-a transmis mai departe celor trei fete ale ei, care şi ele nu s-au dat înapoi să lase copiilor această remarcabilă moştenire de familie. Ştiam o poveste despre bunicul care a ajuns să îşi caute un verişor bolnav într-un spital din Baia Mare. Nu îşi mai aducea aminte numele de familie şi nici nu-l mai văzuse de vreo douăzeci de ani, însă l-a găsit repede, pentru că a întrebat în primul salon în care a intrat: Mă, pă care din spitalu aiesta îl cheamă Gheorghe şi are patruşasă la papuc?

Însă revenind la Floarea, vestea frumuseţii ei nu prea putea să fie confirmată, pentru că era aproape cu neputinţă să intri sau să treci prin Sărata, cu toată haita de câini a ţiganilor atacând căruţele cu cai şi cu oameni cu tot. Singura cale era aceea din bazme, să iei două pisici băgate bine într-un sac şi să le dai drumul rând pe rând la intrarea în Sărata. Îţi dădea un avantaj de trei sau patru minute în care câinii uitau de tine şi o luau pe urmele pisicilor, dar chiar şi aşa trebuia să te mişti repede. Sau, puteai să te nimereşti la Panticeu în zilele în care Floarea venea la cizmarul Dimenstein să îi ia măsură pentru o nouă pereche de cizme. Sau şi mai bine, în zilele de sărbătoare, când venea cu toţi fraţii ei la biserică, şi dacă nimereai un loc mai bun, în îmbulzeala de oameni veniţi din satele de prin împrejurimi, puteai să te desfeţi privindu-i chipul mai multă vreme. În anul în care ne-am oprit noi cu poveştile, despre care panticeuanii îşi amintesc că era anul sosirii domnişoarei Maria, Floarea şi cu toată familia ei veniră, făcându-şi drum printr-o zăpadă înaltă care acoperise drumul de la Sărata la Panticeu, la slujba din ziua de Crăciun. Se nimerise, ca la majoritatea sărbătorilor, să vină mulţi oameni din Dârja şi câţiva trecură dealul dinspre Cubleş, aşa că biserica era atât de plină, că abia încăpea om lângă om, şi familia Floarei nu găsi loc să stea toţi împreună. Preotul îşi începu slujba, cu Cepoi lângă el, care era deja cantor la biserică, când unul dintre fraţii Floarei, pe numele lui Victor, văzând că Ioan, fratele de care era mereu nedespărţit, nu e nici lângă el, nici prin preajmă, prinse a striga în gura mare, ca din vârful dealului, în plină biserică:

-          Mă Ioooaaaaaaaneeee, măăăăăăăăăăăă. Măăăăă Ioaaaaaaneeeee, măăăăăăăăăăă!

Se făcu linişte, popa se opri din cântat şi oamenii se întoarseră indignaţi către Victor, şoptindu-i:

-          Taci mă, nu te apuca de strigat ca prostu în biserică.

-          Păi da, io tac, tu taci, tătă lumea tace, da’ Iuăn să pierde.

Aşa a rămas vorba în sat, de fiecare dată când trebuie să i se explice cuiva cum stau lucrurile: „Tu taci, io tac, da’ Iuăn să pierde”. Fireşte, Ioan era la doar doi metri mai încolo. Slujba fu reluată, însă Niculae al lui Partic, care ştia un singur lucru pe lumea asta, şi anume că rugăciunea trebuie respectată, îl înşfăcă pe Victor de guler, aşa cum făcuse şi cu Mâţu, cu câteva luni în urmă şi îl tîrî afară din biserică, gata să îi îndese câţiva pumni, ca să ţină minte nenorocitul de sotelecan că în biserică nu strâgi ca măgariu, dar nici bine nu ajunsese cu el pe treptele bisericii, că auzi din spate vocea Floarei:

-          Fă bine, lasă-l în pace.

Nu numai că îl scăpă din mână pe Victor, dar, vâzănd-o, Niculae al lui Partic se pierdu cu totul. Nu fu în stare să zică nimic – cum nu putea el să îl pronunţe pe r, dintr-o dată se văzu incapabil să scoată orice sunet al vreunei limbi omeneşti şi după ce zăcu în pat vreo trei zile, fără să lucre, fără să dea de mâncare la vite, fără să îi mai pese de nimic, se hotârî să vorbească despre această tulbure boală a lui cu Traianu Ioanii.

În privinţa titlului acestei postări, dacă credeţi că m-au apucat între timp licenţele poetice, n-ai să vezi. La Panticeu, LITERALMENTE iubirea vine întotdeauna iarna, pentru că în celelalte anotimpuri oamenii au sau aveau atât de mult de lucru, încât uitau cu desăvârşire unii de ceilalţi.

Share on Facebook

-Mare păcat mi-am atras eu deasupra capului că din cauza unei mortăciuni de pricolici, m-am mutat de-acasă, îi spuse într-o zi Grigoraşul Purecelui lui Căuaciu. De fapt, spre surprinderea fierarului, moşul avu unul dintre puţinele momente din îndelungata lui viaţă, când păru onest şi cu toată mintea pe umeri.

De când sărise pe el câinele lui Margit şi îşi ostoise mânia adunată de-a lungul unui an întreg, înfigându-şi dinţii adânci în carnea lui, perforându-i mărunt, mărunt, toate braţele şi picioarele, badea Grigoraşu Purecelui trona în patul lui Margit, printre perne şi ţoale, din cale-afară de necăjit. Asta nu numai pentru că rănile nu s-au închis, ci s-au umflat şi o parte din ele au prins a slobozi puroi, ci pentru că, nimerindu-se chiar în luna cu tăiatul porcilor şi pregătirile de sărbători, oamenii din sat nu au mai avut timp să meargă să îl vadă şi moşul rămăsese în urmă cu toate poveştile, or asta îl înfuria cu asupra de măsură. În ajunul Crăciunului îi spuse lui Margit că toate ca toate, aşa ceva nu se mai poate, aşa încât să meargă să îl cheme pe Căuaciu.

-          Da’ amu el vre să stea cu fata şi muierea, că-i ajun de Crăciun, îi spuse Margit, care îşi pregătise un lighian cu mere şi o găleată cu nuci, să aibă de dat la copiii care vor veni la colindat.

-          Tu muiere, zbieră badea Grigoraş. Vezî tu cârja asta cu care am dripălit cât am putut picioarele dracului? Vezi-u-ă? Uită-te bine la ea, că asta de spatele tău să rupe, dacă în perţu aiesta nu te duci după Căuaciu.

Aşa că fierarul veni, adus de Margit, îmbrăcat mai bine decât umbla de obicei, îi dădu bineţe moşului, dar nici bine nu apucă să se aşeze pe scaun, că moşul începu să îşi verse toată furia pe el:

-          D’apoi mă căuaciule,  tu care te ţâi mai deştept decât ceialalţî, n-ai nici tu mai multă minte decât cel mai prost porc din ceia pă care i-aţî tăiet. Uomini sânteţî, voi, măi proştilor? Să staţî voi on sat de uomini să vă prostească Zbengu cu poveştile lui? Dacă Zbengu aiesta îi atâta de înţălept, unde-s banii pă care i-o lucrat în America? Că nu s-o întors cu mai nimic. Banii aceia sigur i-o mâncat o curvă de negresă, că alea am auzât io că îs şi mai răle de muscă decât unguroaicele astea, spuse, arătând către Margit. Da altă treaba am io cu voi. Mă, tăţî uominii din satu aiesta vă căcaţî pă voi când o vedeţî pă Maria asta, sora Gheriului. Da’ muşcă? Turbată-i? Să nu şiţî voi în stare să aflaţî nimnic di la ea? Că doară nu aşteptaţî până a vorovi sângură, ca măgăriţa lui Balaam? Să am io picioare de umblat, n-ar scăpa domnişoara asta de gura me.

Cam aşa îşi spunea badea Grigoraşu Purecelui necazul, când un grup de copii apăru pe prispă, strigară în gura mare dacă sunt gazde şi dacă primesc cu colinda, îşi făcură loc rând pe rând în bucătăria lui Margit şi se porniră să cânte haotic şi dezlânat, râmănănd mai mulţi în urma celorlalţi, Steaua sus răsare. În răstimpul ăsta badea Grigoraş se chiorî lung la fete, încercând să ghicească cam care dintre ele s-a face on hăram bun de muiere când va creşte mare şi când colindul fu gata, spuse:

-Nici mâţăle, dacă să prăbăleu, nu ar fi putut mnieuna aşe de hâd cum aţî lălăit voi. Aşe că mereţî dracului cătă casă. Pare-vă bine că n-am pietre la mine, că fără vânătăi nu aţi fi scăpat. Da’, că tăt vini vorba de mâţă, Mâţuca Mâţului nu-i aci?

- Ba aicia-s, se auzi un glas şi din spatele celorlalţi copii ieşi o fetiţă frumuşică foc, dar atât de mică de statură, că nu i-ai fi dat mai mult de patru ani.

-Auzî, tu fată, da’ în capătul ăla de sat, către cimitir, se mai văd lucruri necurate?

-Chiar amu, înainte să vin cătă sat, am văzut pricoliciu coborând dealu şi trecând drumu. S-o oprit o ţâră pă drum şi s-o uitat cătă mine, apoi şi-o văzut de treabă, spuse Mâţuca şi copiii începură să se laude fiecare că şi ei l-au văzut, ba înca au şi vorbit cu el, şi unii încă l-au şi ajutat să iasă afară din groapă, la care Grigoraşu Purecelui îşi pierdu orice răbdare şi îi dădu afară din casă, răsucindu-şi cârja deasupra capului.

Apoi, după ce tăcu o vreme, moşul povesti, cu glas mai domol şi mai liniştit, lipsit de arţagul şugubăţ pentru care era cuoscut în tot satul, cum făcuse cea mai mare prostie să se mute de acasă din cauza unui mort lipsit de odihnă, care umblă prin marginea satului. Că dacă lui i s-a arătat mai întâi, ar fi fost de datoria lui să încerce să facă ceva, nu să lase lucrul ăsta pe seama altora, mai netrebnici şi să se tragă ca prorocul Iona de la lucrul la care a fost chemat.

-          Şi amu vezî tu, că dacă pă Iona l-o halit balena, pă mine m-o nimnicurit câinele. Trebuie să mă gândesc mai bine şi să îmi dau sama din vreme că nime din sat nu va face nimic în privinţa pricoliciului. Nu e făcătura diavolului la poarta noastră? Cum puteţi să staţî voi cu braţăle în sân când on rău aşe de mare şi aşe o spurcăciune pă faţa pâmăntului, putrădă şi cu creierii storşi umblă sângură şi nu-şi află hodina . Bine că l-aţî crezut pă prostu satului, Niculae al lui Partic, când v-o spus că tată-so are de lucru. Mai văzuta-ţî voi morţî care să aibă de lucru?

Apoi, ca să îi fie de pildă şi de învăţătură de minte, moşul îi spuse Căuaciului povestea cu vârcolacul şi muierea lui cea neştiutoare, pe care o auzise de la Marica, vrăjitoarea, în zilele când adăstase în casa ei din Valea Ierii. Povestea asta spune că într-unul din satele de la poalele munţilor, se afla o tânără atât de frumoasă că i s-a dus faima până departe, în satele de pe la câmpie, unde pământul e mai mănos, oamenii mai înstăriţi şi viaţa mult mai uşoară decât în creierii muntelui, unde grâul nu se prea creşte şi nimic altceva nu se întinde şi nu dă roade pe faţa pământului decât întunericul răcoros al pădurii şi spaimele dinlăuntrul ei. Şi că tocmai de aici, dintr-unul din satele răsfirate cu casele îndepărtate unele de altele, unde drumurile şi grădinile oamenilor sunt tăiate de căile sălbăticiunilor, se coborî un ficior, care jucă cu ea la horă în vreo două duminici şi apoi o ceru de nevastă. Cum feciorul ăsta părea întru toatele bine aşezat, bine îmbrăcat şi cu o vorbă bună, şi cum tinerei noastre i se aprinseseră călcâiele după el, n-a mai stat ea locului să se întrebe de ce nu şi-a găsit el nevastă în satul lui, sau în cele de prin împrejurimi şi a coborât la o horă atât de îndepărtată. L-a luat de bărbat şi a pornit cu el înspre satul lui din creierii muntelui şi casa lui aşezată la marginea pădurii.

Au trecut mai multe dealuri şi apoi au urcat mai mulţi versanţi abrupţi până ce pădurile de fag se îndesară în coroanele răcoroase ale pinilor şi aceştia la rândul lor se preschimbară în brazi mai deşi şi mai întunecoşi, şi în locul văilor largi şi domoale care şopotesc liniştite, curgând agale, aproape fără să mai ştie încotro se îndreaptă, se iviră în calea lor pâraie albe şi repezi, grăbite să se prăvale în întunericul codrilor în genuni cărora nu le mai puteai zări capătul. Când au ajuns, casa era mare, înaltă, cu o pivniţă mare din piatră şi trei camere înălţate deasupra ei şi tânăra noastră se trezi stăpână peste toată gospodăria şi peste toată valea care se deschidea în faţa ochilor, zeci de hectare de păşune, tâiate ici colo de pâlcuri de brazi şi de braţe de verdeaţă pe care pădurea le întindea înapoi peste pâmăntul dezgolit. Îi fu urât la început, pentru că cei mai apropiaţi oameni locuiau la o mare depărtare, la vreo două ore de mers, dar cei doi soţi erau tineri, în putere şi deseori îşi găseau aleanul şi bucuria unul în braţele celuialt. Toate au mers bine până într-o într-o zi când amândoi au prins vacile la car şi au mers până la o fâneaţă dintre păduri, ca să-şi aducă acasă fânul cosit şi uscat gata.

Zis şi făcut, au ajuns şi s-au pus pe lucru: bărbatul încărca, aruncând furcile de fând în car, iar ea le clădea, claie peste claie. Când fu aproape plin carul, bărbatul se scoborî într-o vale să îşi facă nevoile, iar femeia se aşeză în fund în vârful carului şi se uită în jur la cât de frumoase erau, totuşi, împrejurimile. Până ce văzu venind în fugă către ea, nu foarte departe de tufele în care îi dispăruse soţul, un lup mare şi fioros, făcând spume la gură, arătându-şi colţii şi mârâind de parcă era turbat. Şi numa văzu că se repede lupul sărind pe marginile carului, încercând să ajungă la ea. Nu o mai atacase niciodată până atunci vreun lup sau un animal sălbatic, însă nu apucă ea bine să se dezmeticească, că se şi trezi cu furca în mână, încercând să îi infigă colţii ba în capul, ba în gura lupului. Strigă, dar nimeni nu o auzi şi nu avu altceva de făcut, decât să se tragă în mijlocul carului cu fân şi să pândească capul lupului, dacă va putea să îi nimerească cumva un vârf de furcă în ochi. Din fericire, carul era bine încărcat şi ea se afla la mare înălţime, aşa încât lupul nu apucă să facă altceva decât să îi muşte colţul şorţului. Se mai învârti de câteva ori şi o luă la fugă înspre pădure. Curând se întoarse şi bărbatul, care se miră de aşa poveste, îi spuse că el nici nu văzuse nimic, nici o auzise strigând, şi că, în tot timpul ăsta, ascuns între tufe , el privise înspre car.  Atunci ea prinse să se jure ce avea mai sfânt că nu minte, şi îi arătă colţul şorţului sfârtecat.

-Poate era de mai demult aşa, sau l-au ros şoarecii, îi răspunse soţul şi începu să râdă de ea, că nu e obişnuită la munte şi îi e tare frică să rămână singură în pustietate.

Abia atunci, în timp ce el râdea cu gura mare, văzu ea câteva fire de aţă de aceeaşi culoare cu şorţul ei prinse între dinţi bărbatului şi pe loc a înţeles că era măritată cu un vârcolac.

Povestea a făcut rapid înconjorul muntelui, a ajuns la satele de prin vale şi în mai puţin de două săptămâni de la această păţanie, tatăl femeii se urcă într-o căruţă şi se porni după ea hotărât să o aducă acasă şi să nu o mai lase în ghearele unei asemenea creaturi necurate. Însă mare îi fu mirarea, când o dată ajuns şi regăsind-o teafără, fata îi spuse:

-          Ba nu, tată. Dacă ştiem că-i vârcolac, înainte să mă mărit cu el, nu îl luam. Dar amu el îi bărbatul meu şi asta îi soarta mea. Dacă mie mi-o fost dată, înseamnă că numai eu o pot duce şi că nu o pot lăsa defel în mâinile altcuiva. Aşe că fă bine, ie-te, dumneata, fain frumos, şi meri acasă, că io una oi face ce-oi putea.

-Aşe, că vezî mă Căuaciule, că muierea asta o ştiut ce să facă şi io unu ba. Apăi dacă mie mi s-o arătat întăie pricoliciu, asta nu însamnă că trăbuie să îl las în sama lui Niculae, ficioru-so, care nu ştie care îi stânga şi care îi dreapta, nici în sama panticeuanilor, care, vorba popei din Valea Ierii, or fi ei tari de înger, dar îs tare slabi de drac. Asta însamnă că pricoiciu aiesta, care până şi în noaptea în care s-o născut Hristos n-are hodină, cade în sarcina me.

Share on Facebook

Share on Facebook

Cum poveştile au marele dar de a se hrăni cu timp, seara veni dintr-o dată şi oamenii adunaţi la tăiat de porc în salonul domnişorului Gheriu o luară fiecare pe la casele lor. În afară de Şofron care era ros de două griji: auzise că de când începuseră panticeuanii să îşi taie porcii, ţiganii din Sărata veneau noaptea şi furau toţi cârnaţii din fumăriile oamenilor, iar acum, dacă vroiau să dea lovitura, în gospodăria nepotului armeanului aveau de unde şmangli. Cu atât mai mult, cu cât domnişorul Gheriu nu era de găsit nicăieri, de mai bine de patru ceasuri încheiate, de  dinainte de a se întuneca, nici unul din oamenii veniţi la lucru nu l-au mai văzut şi lui nu îi stătea deloc în fire să se ia să plece fără să dea un semn sau să lase o vorbă, tocmai acum când erau aşa de multe de făcut. La cârciumă nu mergea şi nici nu avea alte drumuri de noapte prin sat. Nici domnişoara Maria nu ştia nimic şi ieşind cu un lămpaş aprins pe prispă, Şofron o întrebă:

-Da’ o mai făcut de-aieste, domnişoară, să să ia să să ducă fără să spună la nime nimic?

Domnişoara tocmai se pregătea să intre în camerele ei, în casa cu geamurile care dădeau înspre vale, urcase treptele, ducând în mâini o lampă cu petrol şi în clipa în care se întoarse, Şofron rămase şi mai descumpănit, căci în lumina gălbuie a lămpii, chipul care vorbi fu chipul Gheriului, atât de bine semănau cei doi fraţi, însă vorbele pe care le auzi fură astea:

-Nu ştiu, Şofroane. De fapt, noi nu ne cunoaştem prea bine, aproape deloc. Înainte să vin la Panticeu, ne-am întâlnit doar de trei ori, pe fugă.

Şofron agăţă lămpaşul de un cui deasupra uşii fumăriei şi se postă în dreptul şurii să pândească dacă se va vedea ceva mişcare suspectă înspre grădină sau venind dinspre vale, legănându-se de pe un picior pe celălalt şi gândindu-se că în toată povestea asta a celor doi fraţi, ceva trebuie să fie stricat rău. Mai apoi, domnişoara asta era singură pe faţa pământului, căci pe nimeni în Panticeu nu cunoştea, de povestit nu se oprea la poveşti, ba încă şi făcea o faţă acră şi lungă, dacă era invitată undeva. Dar, ca nici pe fratele ei să nu îl cunoască foarte bine, la asta una nu se aştepta. Păi atunci, de ce mai venise în sat? Să stea închisă în camerele ei şi apoi să umble singură pe dealuri?

În răstimpul ăsta, după o după-amiază întreagă de jucat cu Hortensia căuaciului şi cu câinele, domnişoara era mult prea obosită ca să se teamă de venirea hoţilor din Sărata, sau ca să se întrebe încotro o luase Gheriu. Ultima dată, îl văzuse răzemat de fântână, vorbind cu căuaciu, cu expresia aceea de calm desăvârşit pe care o degaja toată ţinuta lui corporală. În anii pe care îi petrecuse la Panticeu, Gheriu crescuse, oasele chipului păreau mult mai pronunţate şi ochii mai scufundaţi în orbite, părea mult mai puţin „negata” decât atunci când apăruse în sat, însă cu tenul său negricios şi cu aerul meditativ, dădea mereu impresia că se gîndeşte foarte intens la ceva, chiar şi atunci când dormea. Aşa îl găsise căuaciu, în după-amiaza aceea, când întră în curte, aducând-o cu el pe Hortensia, privind încruntat către grădină şi întru totul absent.

-Bună ziua, domnişor, îi spuse, io aş ave uarice de vorovit cu dumneata. Amu de când o bolunzât a doua oară Şandor bolundu, şi de când nu mai iasă din bucătărie, de teamă că va pica în înaltul ceriului, muierea lui Lodovica, care mie mi-i soră, nu mai reuşeşte să să descurce cu tăte lucrurile de pă lângă casă. Sângură trebe să deie de mâncare la jite şi la porci, sângură trebe să mulgă dibolii, să facă de mâncare, să spele şi să aibe grije şi de fată, de Vera, care îi cu on an mai mică decât Hortensia me. Io te-oi ruga când îi ave puţână vreme, du-te până acole, da’ dacă îi putea face cumva să îl linişteşti pă bolund, că de vocea dumitale ascultă.

Auzind astea, domnişorul Gheriu nu zăbovi prea mult, îşi luă din şură o funie lungă, făcută colac, pe care o cumpărase ca să lege mânzul la primăvară şi convins de faptul că Şofron se va descurca cu toate lucrurile în privinţa tăiatului porcilor, o luă înspre Şandor Bolundu. În clipa în care intră în casa lui Şandor, apucă să o vadă în fugă pe Lodovica năpustindu-se în camera de la drum, fără să spună bună ziua, ca şi cum ar fi avut de ascuns o mare ruşine.

-Bună seara, Şandore, îi spuse Gheriu bărbatului aşezat în fund, cu picioarele adunate sub el, în vârful patului, deasupra pernelor şi a ţoalelor clădite una peste alta, studiind intens tavanul, cu capul dat pe spate.

-Bună sara, domnişor! Uită-te şi dumneata, vezî oare ceva crăpătură în lemnele podului? Că io tare mă tem că dacă oi pica, nu m-a ţâne podu aiesta, că îi tare şubred.

- Eu nu văd nici o crăpătură, Şandore, îi răspunse Gheriu cu vocea liniştită, în timp ce îşi aprinse o ţigară şi îi întinse o alta nebunului. Dar pe Lodovica ai întrebat-o? Ea ce spune de toată treaba asta?

La astă întrebare, Şandor Bolundu începu să râdă şi îi spuse:

-La cât să ţân ea şi cu neamul lor de deştepţî, cu frate-so căuaciu, cu tăt, Lodovica me îi tare proastă. Nu vezî că o fugit în cee casă că i-i ruşine de dumneata? Şi prosta, i-i ruşine că o-am forţat să îşi ieie pă ea o păreche de cioareci de-a mei. Că tătă zua umbla pân ocol îmbrăcată în tri rochii una păstă alta şi dacă i să întâmplă să să deştepte de cap şi să vadă şi ea ce hău mare îi ceru, nu-i bine să cadă în rochie. Nu-i bai că va cădea, că tăţî vom cădea mai devreme sau mai târzău, numa că dacă îi cu rochia pă ea, când a vede că tătă lumea îi cu susu în jos, o dată numa i s-or da tăte rochiile păstă cap şi i-om vedea tăţî ruşinea. Amu dacă tăt îi să mori, barăm să nu-ţi vadă tăt satu curu. Aşe că i-am spus, că câtă vreme mai trăieşte în casa me, altu să nu mai porte rochie în veac. Să umble în pantaloni.

Tare se mai minună Gheriu şi multe mai povesti cu Şandor Bolundu, uitându-se cu luare aminte la masa şi la scaunele bătute în cuie în podele, ca nu carecumva să pice în pod. Apoi într-un răstimp îi spuse:
-Bade Şandore, eu am venit să te rog ceva pe dumneata. Cum dumnitale ţi-or fost totdeauna tare dragi roţile de toate felurile, eu unul m-am gândit să îmi fac o roată pe care să o aprind pe Hongaş de Bobotează. Aşa că vreau să te rog să îmi faci cea mai faină roată care este în sat.

-Cu mare drag, domnişor, făcu Şandor, dar vezî dumneata că nu pot ieşi din casă defel, defel, că io unu, câci am pus picioru în afara pragului, mă şi înghite prăpastia cerului.

-Atunci bade Şandore, hai că facem altceva. Uite, eu am adus cu mine o funie lungă de tot. Hai că ţi-o legăm pe după brâu şi de capătul celălalt o legăm de stâlpul de la poartă şi dacă se întâmplă să cazi, te ţine funia şi vin eu repede repede şi te trag în jos.

-Adica în mă tragi în sus, că io cad în jos, îl corectă Şandor.

Apoi zis şi făcut, Gheriu îl legă bine pe Şandor Bolundu şi ieşi cu el afară, ţinându-l de braţ. Din ziua aceea Şandor reîncepu să iasă pe afară, să îşi vadă de lucru, să meargă de colo până colo prin curte, cât îl ajungea funia Gheriului, mergând din când în când să verifice dacă e bine legată de stâlpul de la poartă şi dacă ţin nodurile. Dar în privinţa Lodovicăi, domnişorul Gheriu nu avu nici o altă soluţie, ca să îl convingă pe Şandor că ar putea umbla în fuste sau rochii. Chiar şi legată cu o funie, dacă se întâmpla să pice, rămânea atărnată cu capul în jos cu ruşinea la vedere şi Şandor nu putea lăsa să se întâmple aşa ceva în casa lui.  A doua zi, Lodovica însăşi găsi soluţia, ieşind cu o fustă îmbrăcată peste pantaloni. Şi totuşi, şaptezeci de ani mai târziu, când în sat apărură pantalonii de damă, purtaţi de ţârâncile plecate din Panticeu şi devenite doamne la oraş, oamenii dădură din cap a dezaprobare , spunând:

-Îs gata şi muierile aieste să pice în cer, ca Lodovica lui Şandor Bolundu.

În răstimpul pe care îl petrecu domnişorul Gheriu la Şandor, Şofron rămase la pândă cu urechile ciulite până ce văzu o umbră strecurându-se în şură şi nu mai avu nevoie de alte motive, ca să înţeleagă că au sosit ţiganii, să pună mâna pe secure şi să îi aştepte la ieşire. Pe când se deschise uşa si se pregăti să sară pe ei, auzi vocea Mâţului:

-Tu eşti, Şofroane? Am vinit să îmi duc mâţăle acasă, spuse Mâţul umblând aplecat cu un şurţ plin de mâţe, că în tăt anu vin la tăiet de porc şi mâncă până îs gata să crepe şi apoi tri zâle nu mai îs bune de nimic. Atâta or mâncat că nici nu să mai pot mişca. Ştii ce grele îs?

URMEAZÂ: 34. Povestea cu vârcolacul şi nevasta lui neştiutoare

Share on Facebook

-Aşa că m-am trezât sângur în America, nimea-n drum şi plin de colb. Întâie m-am gândit să mă duc să îmi cot de lucru la italieni, că ei zâc la păine pane şi la câine cane, şi vroiem să mă înţăleg mai uşor cu ei. M-am dus într-on capăt de oraş, pă strada unde locuiau numa italieni, că numa limba lor o auzeai, m-am oprit în faţa unei muieri care vindea porodici şi i-am spus: Ai vant vorc. La care mi-o făcut sămn cătă capătul celălalt al străzîî unde era o casă mai mare şi mai faină şi mi-o spus: signore Giacomo. Zâs şi făcut, mă duc până în faţa casei şi prind a strâga din toate puterile: signore Giacomo, ai vant vorc, signore Giacomo, ai vant vorc! La care, nici bine nu am gătat io de strâgat tare de vreo zăce uări, că o şi ieşit on derbedeu vlăjgan cam de vârsta me, cu on cuţât la mână, pă care mi l-o băgat sub grumaji, mi-o spus mai multe printre dinţi şi m-o împins drept în mijlocu drumului. Şi mi-o tras şi on picior în cur, de s-o uitat tătă lumea. Încă aşe ruşine n-am mai păţât de când o fugit după mine bărbatu Cruciţîî din Cubleş, dar ruşinea ca ruşinea, asta nu-i bai, că pă uomini umblă. Baiu o fost că pă când am ieşit din strada cu italienii şi m-am cotat în buzunare, tăţî banii pântru care am lucrat io patru luni la motoară cu aburi, ia-i de unde nu-s. No, amu descurcă-te, Zbengule.

Înapoi la Iuănu Mogoşului nu era să mă duc nici mort. Io nu îs din ala care mere şi linge unde o scuipat. Şi apoi, nu-i bine să stai într-o casă cu hoţîî, că să iau de tine obiceiurile proaste ca boala de om. M-am gândit că Dumniezo îi mare şi a face uarice cu mine. Şi aşe o şi fost. Că am stat vreo cinci zâle pă străzî, până ce mi s-o făcut rău de foame. Di la o vreme, am prins mirosul mâncărilor di la on restaurant evreiesc. Aşe că, noaptea, scotocem în gunoaiele din spatele restaurantului şi mai găsăm ce mânca. Să ştiţi voi că mai multe erau de găsât la evrei la restaurante, că la celelalte, careva din angajaţî sigur creştea porci undeva la marginea oraşului, şi tăte resturile care să puteau mânca le ţâpau la porci, da la evrei, dacă nu creşteau porci, găseai mai bine rămăsături de la masă. Şi într-o noapte, numa văd doi negri că vin şi ei să cate de mâncare în gunoiu jidovului. Cu negrii aieştia am avut io noroc, că or fost mai de treaba şi mai uomini decât ceialalţî. Tare s-or mirat de mine, că încă şi alb şi vagabond care să nu fie slab, mai rar văzusără. Dacă le-am arătat că dorm sub o tufă de mălin la on colţ de stradă, m-or luat cu ei şi m-or dus afară din oraş, unde îşi aveu ei şatra. O grămadă de colibe cu muieri negre ca ei şi copii mici încă şi mai negri, tăţî tăţî tăţî flămânzî şi prăpădiţî ca vai de ei. Şi zua şi noaptea umblau la furat şi din când în când veneau albii şi le aprindeau şatra şi ei să mutau în altă parte. Da cu mine or fost tare de treabă, că din puţânu pă care l-or avut mi-or dat şi mie. Şi nu de blăstămaţî furau, furau că nimeni nu vroie să le deie de lucru că erau negri. Amu spuneţî şi voi, cum să trăieşti, dacă nime nu vre să aibă de lucru cu tine că eşti negru?

Aicia să vede, ţucu-vă, că libertatea îi o mare curvă. Pântru că americanii aieştia bogaţî, plimbându-să ei cu vaporu, ce le-o trecut pân minte? Ia să prindă ei nişte negri din Africa, care să le lucreze ca vitele pământu. Şi în loc să îi lese să fugă pân junglă după nişte lighione atâta de scârboasă că nici nu-i bine a povesti, să să mai mânce unii pă alţîî în tătă forma, după legea lor, ameicanii i-or adus în America şi i-or făcut sclavi, fără să-i întrebe nici mâc. După încă o sută de ani, ce le-o trecut pân minte la americani? Stai în loc, că nu-i bine, că negrii musai să fie liberi. Şi în loc să îi urce pă tăţî pă vapor şi să îi sloboadă înapoi acasă în Africa, ca să fugărească nenorocitele alea de lighioane scârboasă care în tăt răstimpu aiesta or stat degeaba cu uochii în soare, ce-or făcut americanii? S-or apucat ca proştii să tragă ca tunurile unii într-alţîî ca să hotărască dacă să fie sau să nu fie liberi negrii. Încă aşe prostie mai rar. Credeţî voi că pă negrii i-o întrebat cineva ceva? Iară nu i-o întrebat nime nimic. După ce or murit o grămadă mare de uomini albi, care mai bine ar fi avut bugătă minte în cap să şadă acasă pă curu-şi, or căştigat americanii aceia cu libertatea în cap, or vinit şi le-or pus la negrii libertatea în braţă. No, amu, descurcă-te negrule, ie-te şi te du, că eşti liber într-o Americă plină de uomini albi care să sparie de tine şi nu vor să-ţî deie de lucru. Faină treabă! Auzî tu acolo, libertate. Da futu-le mama lor de proşti, nu s-or gândit întie că nime nu-i liber dacă îl roade stomacu? Şi încă dacă îl roade stomacu lui, tracă margă, da’ dacă îi roade pă copchii stomacu ţî să face milă şi aşe te strofoci să coţî o bucată de pită, mai ceva decât dacă ai ave pă tine biciu stăpânului. Amu, nu-i vorbă, n-am ales io unu de bună voie să fac foame, mai bine decât să mă întorc la Iuănaşu? Am ales, da’ asta o fost treaba me, că aşe îs io făcut. Da’ nu tăţî uominii pot face treaba asta. Unii, cum spune Biblia, îs on vas mai slab. Trebe să îl laşi pă uom după cum i-i suca şi putinţa: dacă vre să fie sclav, lasă-l să fie sclav, dacă vre să prindă de coadă moimuţă în junglă, slobode-l numa la ele şi dacă cugetu lui îi spune că îi mai bine să scotoceşti după resturile din gunoiu jidovilor decât să te faci părtaş la furt, lasă-l numa lângă gunoaie. Nu poţî face pă nime liber cu forţa.

Baiu cu libertatea asta îi că vine di la franţuji. S-or pus franţujii cu curu pă scaun şi cu mâna pă sticla de vin şi s-or apucat de fonfănit pă nas laolaltă – aşe cum vorovăsc ei. Şi deştepţîî pământului s-or gândit că nu pot fi liberi până nu taie capu la rege. Şi la rege i-o picat capu, da’ cu asta una şi l-or pierdut şi ei. Că nu eşti liber, câtă vreme eşti cu capu pă umeri. Că dacă stai şi te judeci, ştii bine că nu poţî să faci după cum îţi cere trupu sau năravu, că numa după cum să poate şi după cum îi bine. Aşe că, dragilor, să ştiţi voi di la mine că libertatea îi mare curvă. Şi aşe cum să întâmplă cu tăte curvele, mai ales cu alea şpiculane, la unii li-i aşe de dragă, că îşi pierd capu din cauza ei. Da’ pă mine să ştiţi voi că pă cât de tare m-o prins Cruciţa, pă atât de puţân m-o strâcat de cap libertatea, macăr că statuia ei îi sămâna bine de tăt.

După vreo două săptămâni cât am stat la negri, numa vedem într-o sâmbătă că vin în şatra noastră pocăiţîî care ne cheamă să merem în duminică la biserica lor, că lumea să gată şi trebe să ne punem de partea binelui. Nu ni s-o părut nouă lucru curat, da’ ne-am dus pântru că ne-or fogădit o masă, după ce gată ei slujba. Şi când m-or văzut pă mine alb între negrii, tare s-or mai minunat, şi m-or întrebat de unde vin şi cum de am ajuns acolo. Şi cum le-am spus fir de-a păr toată povestea, una dintre surori o şi vorovit cu bărbatu ei să mă ia la lucru. Aşa am avut noroc, că de a doua zî, de luni am început să lucru ca zâdar la înălţat casă. Trebe să vă spui că amu în America tăte casăle mari să fac altfel decât pă la noi. Nu mai zâdeşti din cărămidă, că întie faci din oţăl tăte oasăle casei care sprijină păreţîî şi podu şi după aia adaugi restu. Şi am lucrat şi ca zâdar şi tencuitor şi vopsâtor. Cât am putut atâta am tras. Şi o dat Dumniezo că am putut să ieu şi câţiva din negrii la care am stat să lucre cu mine. Nici io nici ei nu ne-am lăsat nici de lucru, nici de credinţă. Sămnele sfârşitului lumii ăsteia îs aci: le putem vede cu uăchii noşti şi niciunu din voi nu o să să bucure de nici on fel de libertate până ce lumea nu s-a găta cu tătu. Până atunci, cum tăţî sântem prinşi de-a valma în povestea asta care să gată, tăt ce putem face îi să nu fugim ca nebunii de colo colo şi să ne ajutăm unii pă alţîî să ne apropiem de sfârşit.

URMEAZĂ: 33. Prima femeie din Panticeu care purta pantaloni

Share on Facebook

-Domnişoară dragă, începu Zbengu, ridicând de pe jos coasta de porc şi încercând să o cureţe cu şorţul, să ştii dumneata de la mine că dintre multele prostii pă care le-o răspândit dracu pântre uomini, cea mai nesocotită şi mai grea de dus îi credinţa că te poţî face frate cu dracu până treci puntea.  Cu dracu nu te poţî sâmâli, tocmi şi nu poţî face negoţ cu el, că numa să face că te trece puntea şi pă când te dezmeticeşti de cap, te trezăşti tăt acolo unde ai fost, că stai locului şi numa te înnegreşti ca voşporu. Aşe că decât să îţi faci de lucru cu rău şi să te ducă mintea că îi putea să îl duci tu pă el de nas, mai bine cazî în apă şi te îneci, că numa ala îi lucru cinstit, să mă ierţî, Marie, că nu-i bine să vorbeşti de funie în casa spânzuratului, adăugă, întorcându-se către Maria lui Maftei .

- D’apoi nu-i bai Zbengule, că până una alta, pă Mafteiu meu trebuie să îl găsâm, dacă o murit. Io tăt cred că s-o mirat aşe de tare când o văzut că o rădicat Trăian mâna la el că s-o sămălit el că îi mai bine să plece din satu aiesta că nu mai are ce face aici. Că doară o gătat de fugărit tâţi uominii şi să să bată cu tăţî câinii. Poate că s-o dus să îi mai fugărească şi pă alţîî din alt sat. Ş-apoi io tăt m-am temut că îi îndrăcit, că altfel de unde atăta răutate în el, că frate-so, Traian, ia ce blând stă că n-ar face rău la o muscă. Şi dacă o fost îndrăcit cum erau aceia pă care i-o găsât domnu Cristos şi i-o slobozât în turma de porci, vezî că nu l-o ferit dracu de apă? Aşe că zâci bine, Zbengule, zâ-i să margă.

-Aşe că pă când am ajuns în oraş şi ne-o dat drumu di pă insulă, aşe plini de praf din ăla puturos să ne moară tăţî purecii, nici bine n-am apucat să ne uităm la clădirile faine şi la uominii şi domnele de pă acolo, că unchiu Focariului ne-o şi luat şi ne-o dus unde durnea el. Pă unchiu aiesta a Focariului îl chema Iuănaşu Mogojului, era din Surduc şi de vreo cincisprăzăce ani el tăt o chemat uomini di la el din sat în America. Aşe că lângă casa mică şi joasă unde durnea el, avea ca un fel de coteţ mai lung cu vreo douăzăci de paturi unde stăteu laolaltă vreo zăce rumâni şi vreo patru niegrii. Aieştia tăţi erau luaţi de el sau culeşi di pă stradă şi puşi să lucre în faptoria unde el era supraveghetor. Aşe că nici bine n-am apucat noi să ne dăm jos prafu alb, şi de amar ne-o fost, că după o săptămână ne-am umplut de pureci de la ceilalţî rumâni, că a două zî, dis de dimineaţă, Iuănaşu Mogoşului ne-o trezât înainte să să facă zuă şi-am pornit cu tăţîî să merem la faptoria unde lucra el. Faptoria asta, mare de tătului, cât tăte casăle voastre, domnişoară, laolaltă şi încă de tri uări mai înaltă, făce motoră cu aburi . Multe feluri de motoră, ba pântru locomotive la trenuri, ba pântru vapoară mari, cum  fost ala cu care am mărs noi, ba pântru vapoară mai mici care umblă în sus şi în jos pă râuri şi cară lemne. Şi acolo, ne-o şi pus la lucru, şi zăce ceasuri am tăt dat cu ciocanele în nişte bucăţî de fier, până ne-o durut spatele de am prins a urla. Şi apoi acasă la durnit şi înapoi la lucru.

-Şi nimeni nu avea zile libere?, întrebă domnişoara

-Duminica rămâneam acasă la durnit, şi dacă careva făcea febră sau era beteag, vinea numa câte o jumate de zî, da în rest, una-ntruna bă team la fiarăle alea ca descreieraţîî. Aşe că în primele patru luni nu am apucat să văd mai nimic şi nici să aflu cam cum mere treaba în America. Ori durnem, ori băteam fieră. Atâta am reuşit să aflu, di la Iuănaşu Mogoşului, că statuia Cruciţîî pă care u-am văzut io, nu era făcută după Cruciţa, da tăt din Europa vinea şi ea şi nu demult, cam cu un an înainte să sosâm noi fusăsă ridicată şi că tâţî americanii îi spun Statuia Libertăţîî. Întâie m-am gândit că americanii or avut o muiere tare de treabă pă care o chema Libertatea, da nici vorbă. Aşe s-o gândit ei că Libertatea trebe să aibă trup de muiere şi nu s-o gândit rău. Că dacă stai bine să te gândeşti, Libertatea asta îi mare curvă.

- Da di ce-i curvă libertatea, Zbengule? Ţ-ar şi drag la temniţă? sări Cepoi.

-Ba defel, măi Cepoi, că îi tare bine să poţî mere şi vini unde vrei, numa că de când le-o intrat libertatea în cap, uominii nu îşi mai ştiu vede de lungu nasului. Ei amu să cred liberi de tătului, şi ştii tu ce însamnă asta? Asta îi anarhia sălbatică, aşe îi spune, anarhie, când uăricine pote lua cuţâtu ca Găvriş oaie şi să îl zvârle după tine, că nu îi place cum voroveşti. N-o fost ea liberă să facă asta? O fost. Una-i să fii stăpân pă viaţa ta şi alta-i să nu te stăpâneşti defel. Da nici pă viaţa ta nu eşti stăpân de tătului că aşe zâce Biblia, să nu juri nici pă un fir de păr, că omu nu poate fi sigur pă niciuna din puterile lui. Şi amu, americanii aieştia, dacă or văzut ei că nu pot să stăpânească pă ei, or gândit că amu or face mninuni cu motoru cu aburi. Aiesta îi marele idol a vremurilor di pă urmă: nu văd ei că mâncă foc şi scoate fum şi aburi ca on drac? Uărbi îs?

Să ştiţî voi, că în tătă luna, când era târg mare în oraş, Iuănaşu Mogojului mere şi vinde mai multe piesă pă care le scote din faptorie pă ascuns şi făce o grămadă de bani. Ave la cine le vinde pântru că în târgu aiesta vinea on uom strâcat de cap care să tăt prăbăle să folosască motoru cu aburi la uărice. O încercat să facă on plug care ară sângur, o sămănătoare care samănă sângură, după care s-o gândit el că ce bine ar fi să facă on joagăr de tăiat lemne care să margă pă aburi. Ş-amu, după ce tăt nu i-o ieşit prostiile lui, până îi lume tăt cumpăra scump ba una ba alta di la Iuănaş. Într-o duminică m-o luat Iuănaş cu el, că o văzut că îmi văd de treabă, lucru şi tac şi îi trebuie on uom să îl ajute la cărat.  Şi când am văzut io ce face, i-am spus aşe:

-Bade Iuănaş, să nu te superi pă mine, da dumneata furi. Bine-i?
-În America asta, mă Zbengule, aşe să fac banii. Tătă lumea fură până îşi poate deschide prăvălia lui, apoi stă cu uochii să nu îl fure uominii pă care îi ia la lucru. Amu io strâng nişte bani să îmi pot deschide firma me, da’ i-oi pune înapoi, n-ai frică.

Mnie nu mi-o plăcut treaba asta defel. M-am dus acasă, am stat bine şi m-am sămălit şi m-am gândit că cu dracu nu-i bine să te faci frate niciodată. Şi bine m-am şi gândit, că în câteva luni, şefu al mare l-o prins pă Iuănaş furând şi l-o băgat la temniţă. În afară de asta, când o aflat că Focariu îi nepotu lui, l-o  dat şi pă el afară. Io unu n-am mai stat să văd întâmplându-se toate astea. Mi-am strâns câteva haine pe care le aveam la mine şi am plecat din casa lui Iuănaş. Cum tăt am bătut la fiară, aveam doar banii cum am lucrat patru luni, dar nu cunoştem pă nime şi nici nu ştiam zâce mare lucru în engleză. Aşe că m-am trezât sângur, pă stradă, într-un oraş mare, plin de uomini cu libertatea în cap.

URMEAZĂ: 32. De ce credea Zbengu din Panticeu că libertatea e o mare curvă (IV)

Share on Facebook

Prinşi de poveştile Zbengului despre valurile de vomă din caturile inferioare ale transatlanticului Cornelius Vanderbilt, nici unul dintre cei prezenţi nu observaseră că, de la o vreme, domnişorul Gheriu care îi însoţise în dimineaţa aceea la despicatul porcilor nu se mai arătă în salon, nu era nici prin curte, şi nici în şură, unde până târziu, înspre după-amiază, Găvrişoaie spălase cu patru rânduri de apă maţele celor patru porci. De fapt, puţin le mai păsa lor acum, dacă domnişorul Gheriu şi cu atât mai puţin domnişoara Maria aveau să se mai arate la faţă, câtă vreme vaporul Zbengului tocmai acostase nu departe de New York, pe o insulă, unde se coborâră buluc şi fură ulterior încartiruiţi în mai multe bărăci toţi participanţii la babilonia lingvistică care traversase Atlanticul, urmaţi de omul acela silenţios şi puturos care îşi purta încă pe braţe butoiaşul cu untură.

-Mă, Zbengule, sigur acee a şi fostă untură de găină, că acee, dacă nu u-ă ţâi la frig, tare rău să-mpute.

-Ba nu, că untura de găină îi galbănâ şi acee era albă. Am aflat io mai târzâu că era untură de balenă. Da staţî numa să vă spui, că a doua zî după ce am durnit la grămadă în bărăcile lor, ne-or perindat pă tăţî în faţa mai multor doftori, de tăte felurile, şi o zî întreagă ne-am tăt îmbrăcat şi dezbrăcat, până când ne-am încurcat hainele şi cătă sară ne-am luat tăţî la bătaie, că fiecare ave câte o bluză îmbrăcată de altcineva. Ş-apoi doftorii aceia tăt ne puneau, ba să ne aplecăm, ba să ridicăm o greutate, ba să căscăm gura mare şi să să uite la dinţîî din gură, aşe cum facem noi cu caii la târg. Asta o mai fost cum o fost, da după încă o zî, or început bătaia de joc. Că am trecut tăţî pân faţa unuia care sta la o masă şi să juca alba-neagra. Şi noi trăbuie să ghicim unde îi bila. Focariu o mărs cuminte, o aflat bila şi s-o dus mai departe, blând ca mnielu. Când o vinit rândul mnieu, io m-am burzuluit tare şi-am zâs aşe:

- D’apoi de asta am făcut io atâta drum să îmi faceţî voi, americanii, alba-neagra? Că dacă vroiem alba-neagra, mă ducem la ţâganii din Sărata, ce mama dracului? Şi zâcand aşe, i-am trântit americanului pumnu pă masă şi i-am spus: Ai vant vorc! La care el a dat din cap că pricepe şi a zbierat Neeext, adecă următoru la rând. Amu io ştiu că ei vroiau să vadă dacă suntem proşti de tătului, sau nu, numa că dacă or mere tăt aşe, s-a umple America de ţâgani, că negrii sînt bugăţî. Amu, sunt două lucruri pă care americanii nu le vroiau defel la ei în ţară, ba încă tri: proştii, betegii şi purecii. Tare să temeu de noi că avem pureci şi păduchi, că în fiecare seară aruncau pă noi pumni întregi de praf alb, puturos, că te înecai cu el. Încă noi am avut noroc, dar uomu nost cel mititel cu ochii mici şi pielea de pe tâmple trasă în spatele capului, tare s-o mai năcăjit, că tăt prafu ala alb să lega de el, cum era el uns din cap până în picioare cu unsoare de balenă. Ce-i drept, or perit tăţi purecii şi păduchii, da toţi tuşem, gata să ne scuipăm plămânii afară, nu alta. Pă noi ne-o ţânut acolo tri zâle, când pă alţîî di pă alte vapoare în câteva ore le dădea drumu. Poate că nu le-am părut noi tare citovi, sau în orice caz, nu le-or plăcut purecii, da după tri zâle ne-o pus parafă pă o bucată de hârtie şi ne-o slobozât pă tăţî în oraş. Numa pă uomu cu unsoarea l-or întors din drum şi l-or suit pă on vapor care vine înapoi în Anglia, că nu li s-o părut lucru curat nici el, nici butoiaşu lui de care nu se despărţă niciodată. Şi s-o dus, aşe cum l-am văzut, râzând, cu butoiaşu în braţă şi gata să umple de putoare şi de borâtură un alt vapor.

- D’apoi nici nu’i de mirare, Zbengule, făcu Traianu Ioanii. Gândeşte-te tu numa dacă i-ar apuca pă tâţî uaminii di pă vaporu ala a tău să să mute în Panticeu, nu ar trăbui şi noi să îi băgăm în nişte bărăci ca să alegem din ei?

- Taci, Trăiene, că numa ne-om pomeni că i-or duce apa ca pă frate-to, făcu Maria lui Maftei , amestecând jumările de pe cuptor.

- Nu ăsta-i baiu, Marie. Baiu îi că cine dintre noi ar pute căpăta puterea să aleagă între uomini? Că dacă am căpăta-o oricare dintre noi, întie s-ar goli jumate satu, dacă nu şi mai bine. Pântru că am scăpa de tăţi cei care nu ne plac. Şi după aia, nici din cei rămaşi nu ne-ar plăce o jumate. Şi până la urmă, am râmăne sânguri cuc. Tătdeauna îi mai bine să aleagă Dumniezo, nu uominii, care îs păcătoşi, plini de răle şi beliţî di pă dracu.

-Ba mnie una mi-ar plăce să fac on pic de curăţănie şi să scăpăm de prăpădiţî şi de curve, spuse Găvrişoaie, uitându-se urât la Cepoi, care nici el nu se lăsă mai prejos:

- D’apoi cu ce-i de vină biata Susiţă că umblă bărbaţîî însuraţi la ea, dacă muierile lor nu să pricep nicicum să-i astâmpere cum trebe, spuse Cepoi cu voce de cunoscător, uitându-se cu sprânceana ridicată la oamenii din jurul lui, însă atât i-a trebuit Găvrişoaiei să audă.

Se făcu dintr-o dată roşie ca focul de furie şi fără să mai stea pe gânduri, aruncă cuţitul în direcţia lui Cepoi. Întâmplarea făcu să se audă chiar atunci, paşi alergând pe trepte, uşa salonului să se trântească de perete şi înăuntru să intre, îmbujorată de frigul de afară şi de cât alergase jucându-se cu câinele, Hortensia căuaciului, care de abia făcuse patru ani. Pe urma ei îşi făcu drum, cu paşi repezi, în aceeaşi rochie neagră, simplă de casă, cu părul strând în coc, înaltă şi dreaptă, domnişoara Maria. Cuţitul aruncat de Găvrişoaie zbură prin aer în direcţia lui Cepoi, care se feri, coborând repede sub masă, trecu pe la câţiva centimetri de nasul lui Şofron care tocmai ducea o coşarcă cu cârnaţi afară în fumărie şi se înfipse în uşă, la doua laturi de palmă deasupra capului Hortensiei. Domnişoara Maria se postă în prag cu palmele strânse în poală şi se uită lung la Găvrişoaie, în vreme ce toţi înmărmuriră locului. Găvrişoaie începu să spună ceva, însă domnişoara Maria îi acoperi vocea, rostind apăsat:

-Dumneata nu te simţi bine. Muţumim de ajutor, dar acum Şofron te va conduce până acasă.

Apoi intră în salon, foindu-şi rochia, peste cele trei jupoane, dându-se la o parte în timp ce Şofron ieşea prinzând-o de după umeri de Găvrişoaie şi pentru prima dată de când sosi în sat, oamenii băgară de seamă, că deşi semăna ca două picături de apă cu domnişorul Gheriu, călărea caii şi bătea dealurile de nebună cu câinele după ea, domnişoara nu era lipsită de graţie şi de un fel de a se mişca de parcă de abia atingea podele. Nu avea ţopăitul săltat al fetelor din sat, dar avea în voce o fermitate, care îi făcură pe panticeuani să povestească multă vreme oare ce bărbat trebuie să fie ala ca să stăpânească asemenea hăram de muiere. Zâmbi politicos, nici mai larg nici mai îngust decât trebuia să fie un zâmbet, o luă pe Hortensia de mână şi spuse:

-Bună seara, am venit să luăm ceva resturi pentru câine.

Traianu Ioanii sări de la loc, ridică de jos o găleată plină ochi de zgârciuri şi i-o întinse. Apoi auzi câteva răsuflături mirate şi îşi dădu seama că domnişoarei nu i-ar sta bine cu o găleata de franjuri însângerate în mână, aşa că spuse:

-No haida, Hortensie, să vedem, mânca-le-a?

Domnişoara Maria dădu să îi urmeze, când Cepoi începu:

-Ne pare rău că tumna amu s-o băgat dracu în Găvrişoaie. Adeca dracu o fost în ea de mai demult, da numa amu o găsât să-şi arate coarnele. Tumna pă când ne povestea Zbengu cum o ajuns în America şi cum i-or umplut tăt tăt tăt de on praf alb să le moară păduchii. Şi amu, când le-o dat drumul în oraşu al mare, hââârşt, ţâpă Găvrişoaie cuţâtu.

-N-o fost chiar aşe, Cepoi, că şi tu o-ai întărâtat, spuse Maria lui Maftei. Nu te uita după el dumneata, că una îi nouăsprăzăce şi celălalt îi douăzăci fără unu. Tăt atăta cântăresc oricare.

Dar domnişoara îşi pierduse orice interes pentru cine cauzase cearta şi de ce. Se uita la Zbengu, uşor amuzată, cum avea el un şurţ imens prins în jurul brâului, şi se tot legăna de pe un picior pe celălalt, uitându-se cum să taie o coastă mai mare de porc, cu o expresie încurcată şi din cale afară de neîndemânatică.

- Dumneata ai fost în America? îl întrebă.

- Io aş zâce mai bine că şi io şi America ne-am aflat unu pă altu, că dacă mă uit înapoi, o fost tumna musai să ajung acolo, îi răspunse Zbengu, scăpând coasta de porc din mână pe jos.

Domnişoara îşi trase un scaun, se aşeză, îşi răsfiră poalele rochiei şi îi spuse:

- Atunci poate că o ne spui şi nouă de ce crezi dumneata că a fost musai să te găsească America.

URMEAZĂ: 31. Cugetele lui Zbengu din Panticeu şi motorul cu aburi (III)

Share on Facebook

- Să ştiţi voi, începu Zbengu, că aşe o lăsat Dumniezo pă pământ ca America să se facă din tăte naţiile din lumea asta, adunate laolaltă. Şi puteţi să mă credeţî când vă spui că America n-o fost gata până ce nu or vinit în ea panticeuanii.

La asta, oamenii adunaţi în salonul domnişorului Gheriu dădură din cap că aşa îi, că bine ştiau ei că nu auziseră să se fi întâmplat undeva vreun eveniment istoric, la care să nu fi participat vreun panticeuan. De cele pe care nu le trăise cineva din satul lor, nu auziseră şi nici nu aveau mare nevoie să afle. Dar cum Zbengu se născuse şi trăise până în prima tinereţe în satul lor, dintr-o dată, America asta a lui, cu toţi oamenii de pe teritoriul ei, devenise la fel de importantă ca orice uliţă din sat. Aşa că, în afară de izbiturile securii care despicau carnea de pe oase, de apa care fierbea cu măruntaie în oalele de pe sobă şi de untura cu jumări care începuse să stropească pereţii din jurul cuptorului, se făcu linişte.

- Amu, voi ştiţi cu tăţîî că nu de sărac m-am luat io să mă duc în America, că doară tătdeauna am fost neamuri de gazde şi a noşti o avut ce le trebe. Nu or furat, nu or băut şi nici nu şi-or irosât timpu pă care li l-o dat Dumniezo pă faţa pământului. Nu ştiu câţi dintre voi vă mai aduceţî aminte că înainte să plec io, o fost mare circuş, că m-o prins Triţoiu din Cubleş cu nevastă-sa în pat. Amu, mnie de Cruciţa Triţoiului mi-o fost tare drag de când eram copchiloi pân sat şi ea era fată ficioară, de umbla la şezătoare. Şi când o avut nunta cu Triţoiu din Cubleş, atâta m-am rugat de frate-mio mai mare să o fure, că mi-era năcaz că pleacă din satu nost în Cubleş şi n-o voi mai vede. Da prostu de frate-mnio n-o furat-o, o legat numa drumu în faţa mirelui şi a miresîî, o căpătat doi litri de ţuică pântru treaba asta şi s-o dus sus în podu poieţîî unde o băut până sara. Şi aşe ni s-o dus Cruciţa din Panticeu. Când am crescut o ţâră mai mare şi eram holtei, nu scăpam nici on târg de la Cubleş şi de fiecare dată mă băgam pă la Cruciţa ca să-i duc, vezî Domne, câte on cozonac pă care i l-o trimăs mă-sa, sau s-o întreb dacă n-are ceva de poruncit acasă. Şi cum Triţoiu ave tare multe treburi la Dej, o dată când o fost dus, o-am prins pă Cruciţa pă după şale şi o-am prăvălit pă pat, şi nici ea n-o zâs nu şi tare fain ne-am veselit până cătă sară. Şi tăt aşe, aflam când îi dus Triţoiu şi merem io la ea, că era tare şpiculană şi de tătului îndemânatică în pat: nu să dade înapoi de la nimnic şi pântru uărice strunem io, ea să strofoca cu asupra de măsură. Bine ne-o mărs şi fain ne-am aflat laolaltă, până într-o zî când Triţoiu s-o făcut că mere la Dej, da o rămas să ne pândească, s-o băgat păstă noi în casă şi pă mine m-o fugărit în curu gol până la marjinea Cubleşului. Asta n-o fost bai, că bistoş or mai văzut cubleşenii cururi, încă câte,  baiu o fost că pă Cruciţa nu o mai lăsat-o să iasă din ocol şi mie mi-o trimis vorbă Triţoiu că dacă mă mai prinde pân Cubleş, îmi taie grumajii.

- No bine, măi Zbengule, da tăt nu ne-ai spus, ce făcei cu Cruciţa, chiar cum vă veseleţî de merei până în Cubleş pântru asta? întrebă dezamăgit Şofron, şi nevastă-sa, aşezată lângă el (nimeni alta decât Maria Brancii – dar asta e o altă poveste) îi dădu o palmă peste cap ca să facă bine să îşi vadă de treabă şi să nu îl mai roadă grija despre cum se ostoieşte Cruciţa din Cubleş.

-Şi cum stătem io năcăjit şi mă tăt uitam cătă Hongaş, reluă Zbengu, numa văd într-o zî că vine la mine Focariu, să bagă pă portă şi îmi spune că el să duce în America la unchiu-so şi că dacă vreu, să mă duc cu el, că i-i tare groză să să pornească sângur pă drum aşe de lung în ţară necunoscută. Am stat io şi m-am sămălit că dacă rămâneam în ţară, oricum primem bevonolaşu di la armată şi cine ştie unde mă trimite împăratu, pân Ungaria, Italia, în Viena cee de unde vine domnişoara Maria, aşe că uăricum făcem doi ani pă drumuri în străinătate. Am bătut palma cu Focariu, am prăbălit în zădar să mi-o scot din mite pă Cruciţa şi în tri luni de zâle numa ne-am pomenit că am ajuns în Nemţâia la Hamburg, care îi on port mare cu vapoară multe, care tăte mărg şi vin pă mare, dracu ştie unde şi di ce. Şi acolo, ne-am suit noi pă un vapor tare mare care pleca în America şi care să chema, şi amu văd scris cu litere mari pă el Cornelius Vanderbilt!

-Vaporu? sări Găvrişoaie ca arsă şi Zbengu încuviinţă.

- Da cine s-o mai creadă şi pă asta, Zbengule, că nemţîî, cât or şi ei de nemţî, îşi botează vapoarele. Da ce, cum ar şi să dăm şi noi nume la sănii şi la căruţă? Da la cuţâte, făcu Găvrişoaie, râzănd şi arătând cuţitul însângerat din măna ei spuse: ia, aiesta-i Petrică şi covata din mâna lui Trăian îi Nastasâia, şi oala care şerbe pă cuptor îi Frosina şi cuptoru Gheorghiţă, şi se porni toată lumea pe râs de aşa mare minciună pe care o putut-o spune Zbengu. Până ce Găvrişoaie zîse:

- Da la ceasu aiesta mare a domişorului Gheriu trebe să îi cotăm un nume mai fain, hai să îi zâcem….

- Maria Tereza, sări Cepoi

- Îi ceas, nu-i ceasă, prostule, îl corectă Găvrişoaie. Franz Karl, ca pă tata împăratului. Dar nici nu termină Găvrişoaie de rostit numele, că de sub lepedeul unde stătea ascunsă, pendula începu să bată prelung de şapte ori, jumătate din femei îşi făcură cruce şi toată lumea amuţi.

-Aşa că ne-am urcat la Hamburg pe vaporul Cornelius Vanderbilt, reîncepu Zbengu, un vapor mare cât întregul piaţ al satului cu casăle Gheriului cu tot şi înalt cu mai multe caturi, unde eram adunaţi ca la turnu Babel oameni care vorbeau toate limbile pământului. Mie tare mi-o plăcut să umblu pântre ei şi să-i aud pă toţi şerpelind pre limba lor. Am dat şi de rumâni din România, da nici io nici Focariu nu am intrat în vorbă cu ei, că aşa de urât vorbeu, ca nişte ţâgani şi numa la furat le umbla capu. Mnie mi-o mărs la inimă on uom sângur de care nu să apropia nime, că puţă din cale afară. Ave ochii subţâri, de parcă i-ar fi tras cineva pielea de pe tâmple şi i-ar fi lipit-o în spatele capului, pielea îi era de culoarea pişetului de cal şi era tare de treabă. Adeca, să uita la noi şi râde mult. Şi o avut şi de ce, pântru că uomu aiesta s-o urcat pă vapor ducând în braţă on butoiaş cu unsoare. De durnit, pă tăţî ne-o culcat pă fundu vaporului în nişte paturi multe clădite căte patru, unul păstă altu şi să poate să fi fost vreo o sută de bărbaţî adunaţî laolaltă. Mai în faţă erau culcate şi femeile. Nu departe de unde stătem io era patu străinului cu unsoarea, care când vedea că se uită lumea la el, îşi desfăce cămaşa şi îşi arăta pieptu pă care ave on buboi mare de tot şi cu care era tare făleţ. Tât scote unsoare din butoiaş şi să unge cu unsoarea acee pă buboi, de o umplut de putoare tât vaporu. Aşe puţă de tare, ca şi cum ai şi strânsă douăzăci de hoituri. Aşe că în prima noapte, după ce ne-o tăt legănat vaporu ca pă uominii beţî, or prins vreo doi să borască. Şi auzându-i borând, s-or apucat mai mulţî. Amu, cum puţă şi unsora şi borâtura, ne-am apucat toţî de borât, aproape o sută de bărbaţî, câţi am fost, ne-am vărsat maţăle. Am borât şi io şi mi-am zâs că mulţumnesc lui Dumniezo, că amu cu atâta borâtură, am scos afară din mine tăt ce-o fost, mai cu samă pă Cruciţa. Numa străinu cu butoiaşi nu o borât defel, să uita numa la noi şi râde.

Da cu tătă mulţâmnita, a doua sară nu am mai coborât altu jos. Am stat afară pă punte, şi am avut noroc de vreme bună. Noaptea îmi strîngem pătura pe lângă mine, m-am tras sub nişte bărci ce erau pe punte, şi întins acolo jos, mă tăt uitam cum să leagănă ceriu cu stelele până durnem dus. Şepte zâle s-o tot dus vaporu pă mare, şi oricât te uitai de jur împrejur nu vedei decât on hău mare de apă, o apă mare şi nimic altăce. Şi să ştiţi voi că după şepte zâle în care te uiţî numa la apă, ţî să spală din minte tăt ce ai ştiut vreodată. Până în a opta zî la amiază când tătă lumea o ieşit fugind pă punte, călcându-se unii pe alţii că se vede ţârmul şi am ajuns. Io nu văzusem nimic, că mă tot uitam în apă, aşa cum făcuusem şepte zile la rândul, dar nenorocul o fost că pământul se vede în partea cealaltă de vapor. Aşa că, până să mă apropii eu printre nebunii care se împingeau unii în alţii de parcă nu văzuseră pământ în viaţa lor, deja eram bine în marea americană, şi ştiţi voi ce-am văzut? Am văzut o statuie de femeie, mare şi faină cum nici nu să poate povesti, mai înaltă decât Vulturul de la la poale până în vârf, tare faină de tătului, atăta tăt că în loc să îi puie o năframă în cap, cum le şade bine la muieri, i-or pus o roată zimţată. Di ce i-or pus roată, nu am aflat. Şi pă când s-o apropiet vaporu mai bine şi am putut să îi văd faţa, mni s-or muiet picioarele, pântru că credeţî-mă, era nimeni alta decât Cruciţa Triţoiului din Cubleş. Şi m-am umplut de amar, că dacă până şi americanii or aflat cât de faină şi de şpiculană îi Cruciţa Triţoiului din Cubleş, până acolo încăt i-or făcut şi statuie, şi încă una aşa de înaltă, atunci îi vai de capu mnieu.

URMEAZA: 30. Cugetele lui Zbengu din Panticeu şi călătoria lui în America (II)

Share on Facebook

Dacă domnişoara Maria nu ar fi luat câinele lui Margit de la căuaciu, e foarte posibil ca şaizeci de ani mai târziu pe o mătuşă de a mea să nu o fi apucat subit drumul Clujului şi ca mai bine de un veac după aceea, pe mine să nu mă fi apucat blogăreala. Dar, mai avem în faţă unsprezece luni în care să le desluşim pe toate. Deocamdată, ne vom opri o vreme în vechiul piaţ al satului, vom deschide uşa caselor Gheriului, unde, trecând de prima încăpere şi intrând în salonul mare de primire, vom putea admira obiectul în faţa căruia Şandor Bolundu putea să stea fascinat cu orele: de sus până jos, cât era peretele de înalt, trona, înaltă şi unică în Panticeu, ascunsă mereu în umbră, după draperiile trase de la ferestrele salonului, o pendulă. Bătea prelung din oră în oră, ding-dongul reverberând în toată gospodăria Gheriului şi până să se obişnuiască cu ea, Şofron din Branişte îşi făcea cruce, de fiecare dată când o auzea, crezând că au început să bată clopotele la biserică, fie pentru că a murit cineva, fie pentru că se nimereşte iar să fie o sfântă zi de sărbătoare, care îl prinde pe el lucrând ca păgânii. La începutul iernii despre care povestim, Şofron o acoperi din cap până în picioare cu un lepedeu de cărat fânul, aduse mai multe cârpe şi ţoale rele pe care le întinse peste podelele salonului, scoase afară canapelele şi biroul Gheriului şi aduse patru mese mari, pe care le aşeză înspre cele patru colţuri ale încăperii, lăsând destul de mult loc ca să poţi umbla de jur împrejurul lor. Apoi, luă satul din rând de la prima casă, anunţând pe toată lumea că domnişorul Gheriu are de tăiat patru porci mari şi are nevoie de ajutor, pentru că Şandor Bolundu nu mai vrea să iasă din casă, şi chiar şi cu el, nu erau destui ca să biruie într-o singură zi, de dimineaţa până seara, să despice porcii, să împartă cartea pe categorii, să sare slănina, să frigă jumerele, să fiarbă şi să toace măruntaiele pentru caltaboşi, să spele maţele, să înghesuie carnea în tobă şi în cărnaţi, pe care să îi întindă pe leţuri şi să îi care în fumărie, pentru a-i lăsa să atârne, dacă va vrea Dumnezeu, feriţi de ghiarele mâţelor, vreo două sau trei zile.

Nu că n-ar fi avut panticeuanii destul de mult de lucru pe la casele lor, dar îi rodea curiozitatea să o întâlnească pe domnişoara Maria, care încă nu se arătase la chip, aşa încât în dimineaţa în care Şofron şi Zbengu au scos rând pe rând porcii din coteţ şi i-au despicat, salonul domnişorului Gheriu, pregătit ca pentru zugrăvit să primească coveţile cu carne, se umplu de oameni.

-Mulţumesc că aţi venit, le spuse gazda, aşa vom termina mai repede, însă se făcu după-amiază şi încă domnişoara Maria nu se arătă la chip.

-Tuloi, comentă Găvrişoaie, încă una ca asta nu am mai pominit de când m-o făcut mama. Să ai tu atâţia uomini la lucru şi să nu ieşi barăm să spui on bună zua. Mă uomini, după mine, asta nu mai îi nelcoşag, că îi prostie.

-Tu, Găvrişoaie, să ştii tu de la mine că pân America pă acolo pă unde am umblat io, de di-aieste treburi domnii mari nu să leagă, numa niegrii, făcu Zbengu. Da, da, niegrii, niegrii, ca voşporu, cum vă spui şi cu dinţîî albi ca pietrile din vale.

-D’apoi io nu îs neagră, mă Zbengule. Că şi domnişoru Gheriu şi ea îs cu mult mai negri la piele ca mine, îi spuse Găvrişoaie, punându-şi mâinile în şolduri.

-Lasă, Găvrişoaie, strigă Cepoi de la una din celelalte mese, unde se tăia carnea pentru cărnaţi, las că nici cu tine nu m-i ruşine. Pote că nu eşti tu neagră la piele, da eşti mai neagră la suflet.

-Prinde-ţî gura, Cepoi, că dacă u-ă mai deschizî, aşe îţi ţâp on maţ de porc în ea de nu te vezî, strigă Găvrişoaie băgându-şi mâna în apa cu maţe. Pă tine te roade că m-am măritat cu Găvrişuţ şi nu după frate-to. Ce ai gândit, că îs prostă, să mă bag într-un neam de uomini prăpădiţî ca a vost?

-Ceai cu neamu nost, tu, pielehariţă? zbieră Cepoi, făcând spume la gură şi punând mâna pe un piciorag de porc pe care îl ridică deasupra capului, gata să sară la atac.

-Hoooo, hoooooo, dibolilor, amu v-atî găsât să acăţaţî la sfadă? se băgă în vorbă Traianu Ioanii, prinzând mâna lui Cepoi şi slobozindu-i uşor picioragul de porc înapoi în covată. Bade Zbengule, mai bine dumneata, care ai fost pân cele ţări străine, fă bine şi ne povesteşte, dacă tot suntem adunaţî aci, şi n-avem altceva mai bun de zâs, cum o fost drumu dumitale în America şi ce ai mai văzut pă acolo.

-Că bine zâci, Trăiene, făcură ceilalţi şi întăriră pe mai multe voci: Povesteşte, povesteşte!

Aşa că văzând salonul domniţorului Gheru plin de oameni care tăiau sau tocau carne, cărau coveţi şi găleţi de colo până colo, aduceau lemne, băgau pe foc, dintr-o dată cu toţii atenţi la ce avea el de spus, Zbengu îşi drese glasul şi începu:

- Apoi să ştiţi voi di la mine că dacă îţi vre să mereţî oarecând în America, pântru început vă descurcaţî bugăt de bine dacă ştiţi zîce tri cuvinte: Ai vant vorc. Adecă că cotaţî de lucru.

- Aivanvorc, făcură mai mulţi panticeuani, pregătindu-şi în mintea lor cuvintele magice care le vor deschide poarta Americii.

- Aivanvorc, la tăiat de porc! strigă Cepoi şi de la cealaltă masă Găvrişoaie îi răspunse:

-  Aivanvorcu mă-tii!

URMEAZĂ: 29. Cugetele lui Zbengu din Panticeu şi călătoria lui în America (I)

Share on Facebook

Se poate să vi se pară greu de crezut, însă din ziua în care s-a răsturnat sania domnişoarei Maria peste el, Şandor Bolundu îşi pierdu minţile a doua oară, în alt chip. Nu şi-a rupt nici un os, nu a sângerat şi nici măcar nu s-a trezit cu vânătăi, dar când a ajuns acasă, i-a spus soţiei că toate lucrurile din lumea asta sunt cu susul în jos şi că în clipa în care ne vom da seama de asta, vom pica cu toţii în cer, căci numai neştiinţa ne ţine atârnaţi de pământ. Căci, cu cât prostia e mai mare, cu atât lighioana sau lucrul acela stă mai lipit de faţa pământului, că oamenii sunt proşti ca pietrele şi până şi pasările ceriului, cu cucuvea cu tot, sunt mai luminate şi ştiu mai bine cum stă treaba, de asta s-au pus pe zburat. Numai găinile care nu zboară sunt proaste rău şi scurmă ţărâna, ca să nu mai vorbim de faptul că cele mai imbecile creaturi ale Domnului sunt hârciogii şi cârtiţele care se vâră adănc în măruntaiele pământului.  Şi acuma, el însuşi, de când s-a luminat şi a aflat cum stă treaba, va cădea în imensitatea ceriului şi treaba asta îl sperie cu asupra de măsură. Aşa că, Şandor Bolundu refuză să mai iasă din casă, de teamă să nu păşească de pe pridvor direct în hăul fără fund al prăpastiei cereşti şi asta nu fu de ajuns, căci se apuca să bată în cuie, în podeaua din duşumele, picioarele tuturor scaunelor din casă şi pe cele ale  mesei, ca nu cumva, deşteptându-se şi ele de cap, să cadă dintr-o dată în tavan şi s-o lovească, din greşeală, pe Vera.

-Bine, măi uomule, îl întrebă nevasta, dar dacă pasările ceriului îs atâta de deştepte, de ce îs aşează ouăle în cuiburi şi nu sub cuiburi, nu să tem că să vor prăvăli în prăpastie?

-Tu muiere, să ştii tu de la mine că fiecare trebe să să deştepte sângur. Pasările ştiu cum stă treaba, dar ouăle ba.

În rest, nu mai avea ieşiri violente, nu mai înjura cucuvele şi nu mai vedea moartea venind de altundeva decât din cerul albastru sau înstelat, dar nu îşi mai ţinu făgăduiala şi nu mai dădu deloc prin gospodăria domnişorului Gheriu, tocmai acum, când era atât de mult de lucru şi atât de multe de pregătit, pentru că în curând domnişorul avea să taie patru porci mari, de douăsute de kilograme şi avea nevoie de ajutor. Toate treburile au rămas în seama fratelui său Şofron, care la început de decembrie, fiind el mare priceput în a tăia porci şi a împărţi mai apoi carnea pe categorii, era în fiecare zi chemat la câte cineva de prin sat la lucru şi nu mai apuca nici el să ajungă pe la casa domnişorului Gheriu. Ceea ce era – trebuie spus – o gură de aer proaspăt, pentru că de când venise domnişoara Maria, Şofron nu mai ştia cum să se poarte, ce să nu spună şi ce să spună, cum să păşească şi cum să îşi mişte mâinile. Cu Gheriu era uşor să te înţelegi, pentru că îţi spunea cu vocea lui liniştită ce îi convine şi ce nu, ce se aşteaptă de la tine şi unde nu ai făcut bine, dar domnişoara Maria, în tăcerea ei rece şi distantă îi dădea de înţeles că până şi răsuflarea lui era o hulă pe faţa lumii. „Mai ştii, îi spuse Şofron soţiei, poate că în străinătăţile alea o fi cunoscut mari domni şi amu să uită la noi cam cum ne uităm noi la nenorociţîî de ţigani din Sărata.”

Şi ca să nu rămână de ocară, într-o seară, Şofron îşi făcu vreme şi dădu o fugă până la casa Zbengului, care era proaspăt întors din America, unde lucrase şi îşi făcuse mulţi bani şi îl întrebă cam care e purtarea oamenilor în străinătăţi, că el nu mai ştie cum să umble şi ce să zâcă. Aşa că Zbengu îi spuse:

- Tu poartă-te cum te-ai purtat şi până amu, încercând să faci bine. Dacă domnişora asta îi aşe de plină de ea, să ştii tu di la mine că nu are mai multă minte ca frate-to Şandor. Ştii tu ce spune Biblia? adăugă Zbengu, care adusese din America nu numai o sumă frumoasă de bani, ci şi pocăinţa. Că dacă crede cineva că ştie ceva, încă n-o cunoscut cum trebe să cunoască. Io nu ştiu nici ce, nici câte ştie domnişoara asta, da bag samă că îi tare plină de cunoştinţăle alea, tumna ca frate-to Şandor. Vezî tu că nici unu, nici altu nu mai iese din casă? Uite aici, făcu Zbengu bucuros şi deschise o carte neagră. Cartea Proverbelor regelui Solomon care o fost on mare înţălept, da l-o strâcat de cap curvele, al şaisprăzăcelea capitol: „Mândria merge înaintea pieirii şi trufia merge înaintea căderii”. Să nu te roadă grija dacă să ţâne aşe de nealcoşe. Nu fă nimnic, şezâ-ţî pă curu-ţî şi aşteaptă, aşteaptă, până într-o zî, când numa îi vede că ea sângură s-a face de ruşine.

Share on Facebook

Pe vremurile când dracul mai locuia încă în Dealul Clujului, Partic pricoliciu nu îşi afla odihna în mormânt şi câinii sotelecanilor sfârtecau caii de la căruţele care se încumetau să intre în Sărata, iernile erau grele şi ţineau cam de pe la jumătatea lui Noembrie, când cădea prima zăpadă şi până târziu, în primele zile din martie. Dacă treceai în zbor de pasăre dinspre Sărata înspre centrul satului, toate lucrurile părau mai mici şi mai apropiate, înghesuite, troienite şi gârbovite sub greutatea unui strat de omăt care nu se mai ducea cu lunile. Un secol mai târziu, când iernile s-au încălzit şi zăpada nu ţinea mai mult de trei săptămâni pe an, adunând ninsorile din decembrie cu cele din ianuarie, au început să dispară vechile sănii, mari cât o căruţă şi trase de cai, singurele care puteau străbate drumurile albe, înecate sub omăt. Nu că ar fi fost mult de umblat pe vreme de iarnă, decât la târg, la nunţile şi la înmormântările din satele vecine, pentru că hotarul era pustiu şi nici nu era bine să îţi faci curaj de unul singur pe vârfurile dealurilor.  În nopţile cu lună puteai auzi nu numai cetera dracului din Dealul Clujui, ci şi urletele lupilor care se apropiau prin păduri, până nu departe de grajdurile oamenilor şi băgau sperietura în copiii deja înfricoşaţi de basmele despre lupul cel rău. Dacă nu erai strâcat de cap şi chemat de tot felul de năluci, sau vânător pornit după pradă, nu aveai ce să cauţi la liziera pădurii pe vreme de iarnă.

Şi totuşi, dacă ajungeţi vreodată, uitaţi-vă după urmele întipărite în zăpadă, mergeţi o vreme pe lângă ele şi o să desluşiţi o grămadă de poveşti, în marginea lor. Sunt, mai întâi, urme de pisică, drepte, mici, care vin din sat şi se pierd undeva între copaci. Mai rar, puteţi da de urme de lupi, cam câte trei. Le distingeţi uşor, pentru că lupii merg într-o direcţie precisă, nu îşi schimbă traseul, nu zăbovesc şi nu se răzgândesc: sunt două sau trei urme care se întretaie, formând, în cele din urmă, o singură linie. Cu totul altfel sunt urmele de vulpe, care şerpuiesc, se întorc de mai multe ori în bucle înspre stânga şi dreapta, revin spiralat asupra propriilor paşi, fac calea întoarsă pentru a o coti brusc, înapoi. Se spune despre vulpi că fac acest drum întortochiat pentru a deruta orice fiară sau om pornit pe urmele lor. Sau poate pentru că adulmecă peste tot, caută şoareci sau hârciogi ascunşi sub stratul gros de zăpadă. Deloc subtile sau delicate sunt urmele mistreţilor care îşi târşâie picioarele prin zăpadă, scurmă în tot locul după rădăcini îngheţate şi murdăresc zăpada cu bulgări de pământ îngheţat. Şi mai sunt urmele triunghiulare ale iepurilor şi cele zigzagate, nehotărâte, pe care le lasă căprioarele.  Însă, printre toate acestea, la marginea pădurii de stejari din dealul Hongaş, apăruse distinct în zăpadă amprenta unei cizme prelungi, fine, de damă, făcute la comandă în prăvălia unui pantofar vienez.

Căci, proaspăt sosită în sat, domnişoara Maria se feri de prezenţa panticeuanilor, rămânând mai multe zile închisă în camerele ei. Oamenii au apucat să o vadă ducând calul de căpăstru, mergând împreună cu Şofron înaintea săniilor, îmbrăcată cu o haină de blană roşiatică ce părea a fi de vulpe, şi totuşi nu prea semăna, păşind destul de bărbătos cu cizmele în omătul drumului, şi aducând întru totul cu fratele ei, domnişorul Gheriu. Apoi se închise în casă, în camerele ale căror ferestre dădeau către vale, şi printre crengiile desfrunzite ale sălciilor, Zbengu şi Maria lui Maftei care locuiau aproape, puteau vedea până noaptea târziu, lumânările arzând. „Oare ce face, se întrebară, că doară nu ţese la război.” Până într-o seară, când curiozitatea femeilor cedă şi Şalma lui Mendel cu Ana Sofiei au bătut la uşa domnişorului Gheriu, cerând să vorbească cu domnişoara Maria.

După vreo două minute de aşteptare, apăru şi cele două tinere o studiară din cap până în picioare. Era îmbrăcată într-o rochie simplă, neagră, de casă, cu nimic mai deosebită decât propriile lor rochii negre pe care le purtau la înmormântări, sau duminica la biserică, se ţinea dreaptă şi părea acum mult mai înaltă decât în ziua în care venise. Avea chipul osos al Gheriului, cu trăsturile ceva mai îndulcite şi cu tenul mai alb, avea părul prins în coc şi capul dezgolit, cu o expresie sobră, austeră, care le făcu pe cele două fete să regrete amarnic că veniseră. Vroiau să o cheme la şezătoare, însă acum nu şi-o puteau închipui nicicum în casa Filipoaiei printre râsetele şi glumele celorlalte fete din sat. Cumva, se făcu brusc frig în încăperea în care intrase domnişoara Maria, chiar dacă zâmbi politicos, nici mai larg nici mai îngust decât trebuie să fie un zâmbet politicos şi spuse:

-Bună seara!

-Sara bună, domnişoară, începu Şalma lui Mendel. Noi fetele din sat ne adunăm seara la şezătoare în casa Filipoaiei şi tare ne-ar şi drag să ne povesteşti dumneata de cum îi pă acolo pân ţări străine…

-Da nu-i musai, sări Ana Sofiei. Numa ne-ar şi drag dacă ai vini şi dumneata cu noi.

Domnişoara nu răspunse imediat. Stătea înaltă şi ţeapănă, cu mâinile adunate în poală şi se uită lung, fără să zâmbească, când la una când la cealaltă, până când fetele se apropiară una de alta, lipindu-şi umerii şi domnişoara fu sigură că o asemenea invitaţie nu îi va mai fi făcută niciodată. Abia atunci vorbi:

-Mulţumesc, dar îs încă obosită de pe drum.

La biserică nu veni, încă nu călcase prin nici o prăvălie din sat, şi oricât ar fi fost ea de obosită, a doua zi înspre amiază, oamenii din sat au văzut-o urcând Hongaşul de una singură, îmbrăcată în blana ei de vulpe, plimbându-se o vreme la marginea pădurii şi apoi trecând dealul de partea cealaltă, înspre Cubleş. Nu era lucru curat ca o fată singură să umble prin pădure iarna, căci se putea lega oricine de ea, să o batjocorească, ca să nu mai vorbim de lupi şi de alte lighioane care ar fi putut să o vatăme. Şi totuşi, domnişoara părea să urmărească în omăt nişte urme precise, căci se oprea de mai multe ori locului, înlătura cu mâna un strat subţire de fulgi aduşi de vânt, studia atentă împrejurimile şi apoi mergea mai departe. O dată ce trecu de culmea dealului, de unde nu se mai vedea satul, o luă printre copaci, prin pădure, şi începu să coboare panta mai lină de partea cealaltă, când o namilă albă se năpusti asupra ei şi o o trânti în zăpadă. Era câinele lui Margit, scăpat din noaptea în care căuaciu l-a dus la pânda pricoliciului, dornic nevoie mare, de joacă şi hârjoneală. Aşa că după ce îl fugări o vreme prin pădure, domnişoara îl prinse de sfoara care îi rămase legată la gât şi coborî cu el dealul până în grădina fierarului, se strecură în curte şi mare fu mirarea căuaciului când se trezi cu câinele lui Margit şi cu domnişoara Maria lângă el.

-          L-am văzut dis-de-dimineaţă trecând dealul şi m-am dus după el să îl prind, îi explică domnişoara şi apoi îl rugă, dacă nu cerea prea mult, să i-l vândă sau să i-l lase ei.

-          Nu-i a mneu domnişoră, că îi a lui Margit, da de când o făcut mninunea cu badea Grigoraş, vecina Margit nu-l mai vre. M-am gândit să îl ţân io că i-i tare drag la fata me, Hortensia, da nime în satu aiesta nu l-a cota mai bine ca dumneata. Amu dacă l-ai prins, a dumnitale să şie.

-          Mulţumesc frumos, îi spuse domnişoara, zâmbind de data asta larg, şi luând-o în paşi repezi înspre drum, încotro o trăgea câinele. Şi spune-i Hortensiei, strigă, că poate veni să se joace cu el când vrea!

Aşa că în zilele şi lunile care urmară, domnişoara Maria fu văzută de mai multe ori, urcând dealurile dimprejurul satului cu namila de câine care fugea, când înaintea ei, când în jur, lătrând din când în când şi speriind ciorile de pe crengile copacilor. La marginea pădurii, urmele domnişoarei erau mereu însoţite de cele bezmetice ale câinelui, până înspre primăvară, când în preajma urmelor lor mai vechi, călcând fidel pe acelaşi drum, se alăturară urmele proaspete ale unor bocanci mai grei, de bărbat.

Share on Facebook

Pe vreme de iarnă, din cele patru drumuri care duceau către Panticeu, trei deveniseră periculoase şi numai bune de evitat. Dealul Clujului aproape că nu mai putea fi trecut până venea dezgheţul, aşa încât, dacă veneai de la Cluj, era cel mai simplu să o iei înspre nord, de-a lungul văii Someşului, aşa cum făcuse domnişoara Maria, până la Bonţida, de unde drumul cotea la stânga înspre Dăbâca, Pâglişa, Dârja şi Panticeu.

Mai exista o cale, să te îndrepţi înspre nord vest, prin judeţul Sălaj până la Hida şi de acolo să o iei înspre Voivodeni, însă asta însemna să treci prin Sărata, sau Sotelec, cum îi spuneau ungurii. Pe la sfârşitul secolului al XIX-lea când se întâmplă lucrurile povestite aici, Sărata se umpluse de ţigani şi dincolo de faptul că erau prăpădiţi, certăreţi, violenţi şi nedemni de încrederea oamenilor, ţiganii ăştia adunaseră pe lângă casă o grămadă de câini, pe care îi lăsau să umble slobozi, să atace orice căruţă se încumeta se intre în satul lor. Aşa se făcu că vreme de zeci de ani, drumul dinspre Sărata înspre Voivodeni, peste dealul Hagău rămase neumblat, se acoperi de muşchi şi de iarbă şi era foarte greu să îi mai desluşeşti urmele prin pădure.

Înspre Nord, drumul pornea de la Panticeu înspre Bobâlna şi mai apoi înspre Dej, prin Recea Crîstor. Era drum bun şi drept, de-a lungul văilor, însă de la o vreme, începu să fie străjuit noaptea de Partic pricoliciu şi de alte arătări care umblau bezmetice prin cimitirul de pe deal.

Multă vreme, pentru panticeuani, oamenii din Recea Crîstor erau văzuţi drept harnici, aspri, dar gata să te înşele oricând s-ar fi ivit ocazia. Bătrânii îşi mai amintesc că demult, demult, pe vremea unei reforme agrare, poate pe timpul când plecase groful Páncélcseh, s-a ivit mare pricină de ceartă între panticeuani şi crâstoreni, din cauza pământurilor aflate la marginea dintre Panticeu şi Recea Crâstor. Panticeuanii aveau dreptul la acele pământuri şi crâstorenii s-au urcat peste ele, aşa că, după multă sfadă şi ameninţări de o parte şi de alta, s-au adunat la judecată şi unii şi alţii. Ultima soluţie a fost următoarea: să vină toţi crâstorenii pe pământul cu pricina, să treacă prin faţa popii şi să jure toţi cu mâna pe Biblie că pământul pe care stau îi al lor.

Cu o seară înainte, se adunară toţi crâstorenii la sfat, pentru că era mare păcat să juri strâmb şi ştiau ei bine că nu aveau nici un drept pe acele pământuri. S-au înţeles ei cât s-au înţeles şi a doua zi, spre stupoarea panticeuanilor, au venit toţi, au trecut prin faţa preotului, au pus mâna pe Biblie şi s-au jurat că pământul pe care stau e al lor. De abia după vreo săptămână, s-a aflat că toţi crâstorenii îşi băgaseră în cizme un strat de pământ luat de acasă, ca nu carecumva să îi ajungă blestemul jurământului strâmb, şi într-adevăr, pământul pe care vor păşi să fie al lor. Auzind de toate astea, popa din Panticeu ţinu slujbă neagră în biserică şi îi blestemă ca toată viaţa să nu le meargă bine în orice vor vrea să facă, numai chiar în lucrul pământului pe care l-au furat să îşi poată câştiga pâinea, ca să rămână lipiţi de el, câte zile vor mai avea.

Share on Facebook

Dacă a făcut bine Traianu Ioanii să ardă scrisoarea lui Nagyvary către Şalma, asta rămâne să judecaţi singuri. Dar cum nu numai răul nu vine niciodată singur, ci când se porneşte o întâmplare, mai multe de acelaşi fel vin după ea tăvălug, în dimineaţa de după, Traian înhămă calul la sanie şi o luă încet către Mendel, până când ajunse în dreptul porţilor lui Dragomir, în vărful cărora stăteau trei mâţe incredibil de grase, care se lingeau de zor una pe alta. Curând ieşi de la lăptăria lui Copăla şi Mâţul, scuturându-şi de pe cojoc zăpada şi trăgând pe urmele lui un căruţ plin cu candire.

-          Măi Trăiene, io aş ave oarice de vorovit cu cineva, dar dacă i-oi spune n-a fi bine şi dacă nu i-oi spune, tăt rău oi ieşi.

Pentru o clipă Traian îngheţă locului şi îşi imagină că domnişoara Maria adusese în lăzile ei o mulţime de scrisori de-ale lui Nagyvary pe care vântul le-a împrăştiat prin tot satul şi acum toate atârnau greu de cugetul panticeuanilor.

-          Cu Mendel ai de lucru, mă Mâţule?

-          Ba nu, că cu pretinu-to, Niculae din Deal, îi spuse Mâţul şi apropiindu-se de Traian prinse a-i povesti, cum el cu ochii lui şi încă cu Grigoraşu Purecelui lângă el l-au văzut pe Partic pricoliciu, trecând drumul şi plimbându-se pe lângă grajdurile grofului, cu creierii scurşi şi cu capul spart. Unde mai pui că nici nevasta lui, Mâţoie, nu mai poate dormi toată noaptea, că de când s-o mutat moşu Grigoraş, ei sunt ultima casă locuită în Panticeu, şi dacă carecumva mortăciunea trage la sânge, la ei va veni mai întâi. Aşa că musai, Niculae din Deal să facă ceva, că mortul era al lui, şi dacă nu are hodină, îi de datoria lui să îl aşeze bine la loc. Şi cum Niculae din Deal, nici el nu are tare multă minte, că nu degeaba a fost prostu satului, să facă bine Traian să îl lămurească.

Însă, de această dată, Mâţul nu găsi om potrivit căruia să îşi povestească necazul, pentru că Traian nu credea în boscoane, în poveşti cu draci şi pricolici, care după el, erau bune numai la speriat copiii din Panticeu pe care nu îi putea cuminţi, dacă îi ameninţai cu Şandor Bolundu. Aşa că se enervă bine şi îl repezi pe Mâţu:

-Bine că te poate prosti Grigoraşu Purecelui cum a vre. Nu pântru pricolici s-o mutat din casă, mă Mâţule, ci pântru că îi bătrân şi slab şi Margit tare bine cotă de dumnealui. Numa nu o vrut să recunoscă că o ajuns la neputinţă şi şi-o găsât prostu care să umple tăt satu că s-o săturat de draci şi de pricolici.

- Da l-am văzut io cu uăchii mnei, se jură Mâţul, şi tot îl vedem şi de când s-o mutat badea Grigoraş.

-Nu te gândeşti o ţâră di ce numa de Partic să povesteşte că îi pricolici şi nu are hodină? Pântru că o fost om mai sânguratic şi o rămas pântru satu aiesta on străin până în zua în care o murit. Cum tăt s-o gândit moşu să se mute de acasă, o fi lăsat la careva sape, car şi ce mai ave pe lângă casă, ca să meargă în tătă noaptea să facă pă Partic şi să te sparie pe tine. Du-te vezâ-ţi de treabă şi nu crede tăte boscoanele Purecelui.

Însă căuaciu, care mai povestise cu Partic, când îi aducea caii la potcovit, ştia el bine că sunt multe lucruri pe lumea asta la care gândul molcom şi cuminte al lui Traianu Ioanii nu va ajunge niciodată, aşa că, în seara aceea, prinse cu o sfoară câinele lui Margit (rămas la el de când se aruncase pe Grigoraş), îl luă pe Găvrişuţ, care nu conteni tot drumul să povestească că el ştie tot ce trebuie făcut cu pricolicii şi făpturile dracului, îl scoase pe Mâţu din casă, cu Mâţoaie care se încălţă cu cizme şi care nu voi să piardă pentru nimica în lume ce se va întâmpla, şi se puseră toţi pe pândit, în dreptul porţii părăsite a grajdului.

Trebuie spus că de când sosise în Panticeu domnişorul Gheriu, care cumpărase caii şi mare parte din pământurile grofului, grajdurile rămăseră pustii şi paiele de pe acoperiş prinseră a putrezi. Stând toţi patru în noaptea de iarnă pe locul acela pustiu, începuseră să îi treacă fiorii, ca norocul că aveau cu ei câinele care avea mare chef de joacă, sărea în zăpadă şi apoi pe ei, se învârtea de jur împrejurul lor, legându-i cu funia, însă la un moment dat, câinele se smuci, smulse laţul din mâna căuaciului şi o luă la fugă înspre sat. Atunci îl văzură pe pricolici, coborând dealul cimitirului cu pas repejor, trecând drumul şi apropiindu-se de ei. Nu au fost în stare să zică nimic altceva, decât să se lipească de poarta grajdului şi să îşi facă cruce cu limba în gură, căci arătania era tocmai cum o descrise Mâţul întîia oară, cu oasele de pe cap lipsă şi cu un nămol săngeriu acolo unde ar fi trebui să îi fie creierii, cu faţa suptă şi palidă, aproape uscată de tot, până acolo încât buzele nu mai reuşeau să îi acopere dinţii. Pe jumătate schelet, pe jumătate mort uscat, Partic trecu pe lângă ei, fără să îi vadă, sau fără să îi pese de prezenţa lor, trecu la o distanţă de câţiva metri pe lângă colţul grajdului şi îi auziră paşii îndepărtându-se undeva înspre conacul grofului.

A doua zi tot satul află povestea şi prinseră a vorbi despre cum Partic nu are odihnă şi cum sigur moartea lui trebuie să ascundă un secret, pentru că nu a fost lucru curat ca după atâţia ani să îl împingă caii grofului dintr-o dată. Şi cu vorbele astea schimbate între ei, mai mulţi oameni s-au dus în ziua aceea la Niculae din Deal şi i-au povestit tot ce cred ei despre arătarea asta şi încă despre ceea ce trebuie făcut.

-Ba io unu nu oi face nimic, le spuse Niculae, după ce îi ascultă blând pe toţi. De ce vă mâncă nevoia? Că plicoliciu aiesta nu s-o legat de nici unul din voi. Nu vedeţî voi că nu ale de luclu cu uominii?

Apoi începu să le explice, vorbind lent şi fără să îl poată rosti pe r, cum ar fi bine să se ducă fiecare la casa lui şi să îşi vadă de treabă. Pentru că lui taică-so, Partic, totdeauna i-o fost tare drag lucrul, că era în stare să stea şi noaptea la grajduri şi să nu vină acasă deloc. Şi acuma, de când or rămas grajdurile pustii, ar fi tare mult de reparat la acoperiş şi de tomnit zidurile.

-Aşe că n-a sta Paltic ca plostu să îl loadă vielmii în pământ, când este aşe de mult de luclu la glajduli. De aia umblă noaptea, că ale de luclu. Şi amu, faceţî bine şi meleţî tăţî acasă.

Share on Facebook

În seara în care domnişoara Maria îşi termină de despachetat toate cutiile şi răscoli prin toate cuferele pe care le-a adus cu ea, nemaigăsind un lucru de preţ care îi fusese încredinţat de la Cluj, Traianul Ioanii primi de la Maria lui maftei o un candir cu supă caldă de găină, pe care să îl ducă la Grigoraşu Purecelui.

-Şi dacă tot te duci, fă bine ia tâte cuţâtele şi du-le la căuaciu la ascuţât, că azî mâine tâiem porcu şi numa te canoneşti cu ele. Nu taie defel.

Traian nu zăbovi mult şi în curând fu în casa lui Margit, care mulţumi frumos de supă, aşa cum se cade, insistând de trei ori să o ducă înapoi, că biata Marie o rămas de Maftei cu atâţia copii pe care nu are cu ce să îi crească. Căt despre badea Grigoraş, se făcu că doarme adânc, pentru că nu îl plăcea deloc pe Traian, fiindcă era mult prea serios, nu râdea niciodată şi nici nu puteai povesti cu el despre toate cele omeneşti. Aşa că, fără să mai piardă mult timp, Traian le ură sănătate şi ieşi pe poartă, dând să treacă drumul înspre căuaciu, când zări în şanţ, în zăpadă, printre urmele lăsate de sania răsturnată şi de cuferele împrăştiate ale domnişoarei Maria, un plic. Un N care începea printr-o buclă într-atât de răsucită încât era proape cu neputinţă să mai desluşeşti litera, anunţa expeditorul, iar mai jos era scris citeţ, cu mai puţine bucle , numele Mendel Şalma.

Faptul ăsta îl puse pe Traian în mare cumpănă. Lucra la Mendel deja de câţiva ani buni, cărându-i lemne din pădure, aducându-i sacii de la moară şi niciodată nu s-a putut plânge că evreul nu l-ar fi plătit bine, sau că l-ar fi înşelat fie şi cu un sfanţ. Era un om corect şi mai mult decât atât, cu inimă mare, pentru că le luase pe cele două nepoate orfane şi le crescuse de mici, or jidov aşa de darnic prin Panticeu, mai rar. Nu era drept că acum nepoata Şalma încălca legea lor evreiască, trimiţându-şi pe ascuns scrisori cu avocatul Nagyvary şi cine ştie ce nebunie mai plănuind, iată, prin mijlocirea domnişoarei Maria. Adică lui unul nu i-ar fi plăcut, ca după ce l-ar fi crescut cu multă trudă pe vreunul din copiii fratelui său, să îi facă una ca asta. Pe de altă parte, şi lui îi luaseră ochii nepoatele lui Mendel. S-ar fi putut trezi şi el în locul lui Nagyvary şi, la drept vorbind, puţin i-ar fi păsat de legea evreiască. Şi apoi Dumnezeu era unul singur, fie că Margit credea în papă, Găvrişuţ în sfânta Născătoare şi Mendel în Moise şi în legile lor. Şi apoi, nu păţise tocmai el, la slujba fratelui său să îl ia pe Mâţu de subsiori şi să îl arunce afară din biserică, atunci când se rugase în genunchi să îi afle Dumnezeu mâţul? Şi cât erau ei de mulţî credincioşi în biserică şi oricât s-au rugat, pe Maftei nu l-au găsit în veci, în vreme ce Potracănu şi-a aflat mâţu în casele Gheriului. Pentru că rugăciunea lui a fost mai bună, cine ştie. Sau pentru că până şi un mâţ era mai de treabă decât îndrăcitul de Maftei. Şi acuma el, Traianu Ioanii, ce să facă cu scrisoarea? De care lege să asculte?

Desigur, ar fi putut să o ducă domnişoarei Maria, căreia îi aparţinea, de fapt, plicul, dar n-ar fi însemnat asta să se spele pe mâini ca Pilat din Pont? Şi tot frământându-se cu gândurile astea, intră în casa căuaciului, îi dădu cuţitele din traistă şi îl întrebă:

-Bade căucaciule, am să te întreb oarice: dacă dumneata ai şti ceva ascuns….

-Ştiu deja bugăte, îi răspunse prompt căuaciu.

-…şi dacă ai ave de ales: uări spui ce ştii şi eşti on mare căcat, uări taci şi eşti la fel de mare căcat, în alt fel, ce ai face?

Căuaciu prinse a ascuţi cuţitele pe roată, se gândi puţin şi îi răspunse:

-Apoi măi ficior, dacă ştii şi te faci că nu ştii, eşti on mare mincinos. Poate că şi on mare căcat, da asta s-a vede mai încolo. Socoteala-i o ţâră mai gre, atunci când te apuci să dai în vileag. Pântru că dacă te apuci să dai în vileag lucruri pă care nu le ştii cu tătu, eşti şi mai mare mincinos şi sigur, on câcat încâ şi mai mare.

-Atunci să nu zîc nimic? întrebă Traian.
-Io zîc că, dacă vrei să ştii ce trebe să faci, îi musai mai întâi să ştii ce vrei să faci. Ş-apoi numa după aia poţî sămăli ce vrei şi ce îi bine. Tu de felul tău, ce ai face?

-Tuloi, bade căuaciule. Da io de când îs am prăbălit să fac cum trebe, nu după felu meu. N-ai văzut că frate-meo Maftei o făcut numa dupa felu lui şi o ajuns on beţivan cum n-o mai pominit Panticeu?

-Io n-am zîs să alegi fără judecată, ca vitele. Ci tu unu, Traianu Ioanii, de-ar peri tăt satu şi tătă lumea şi ai şi sângur pă pământ, ce ai face?

-Apoi dacă ar peri tătă lumea, n-aş ave cui să spui.

-Gata cuţâtele, îi spuse căuaciu, amu hai să le probăm. Şi fierarul făcu câţiva paşi până sub dud, îşi ridică mâna înspre o creangă mai joasă, înşfăcă de acolo o găină adormită şi înainte să apuce pasărea să se dezmeticească, îi trecu uşor cuţitul pe sub gât, cu o alunecare lină de arcuş, la capătul căreia capul căzu în pământ, aripile începură să bată bezmetice şi omul aruncă trupul însângerat într-o covată aflată la câţiva metri mai încolo.

-N-o gândit ea, când s-o dus astăzî la culcare, că aşe de repede o-a afla mortea. Aşe ne-a afla pă tăţî, mă Trăiene. Degeaba o minţât-o dracu pă femeie în rai că hotărât că n-om muri. Ba om muri. Vezî-l tu pă Grigoraşu Purecelui că are nouăzăci de ani şi numa la prostii îi stă mintea, gândeşti că îi strâcat de cap? Auzî ce îţî spui io: de bine ce i-i, o uitat că moare, aşe ca tăţî proştii ăştia care tătă zua să duc şi vin şi nu ştie nime ce-i de capu lor. Aşe că, dacă tu ai muri în sara asta, ce ai face? îl întrebă căuaciu, întinzându-i cuţitele.

Traian o luă înspre piaţ şi pândi o vreme lumânarea de la fereastra domnişoarei Maria, până ce se stinse. Apoi o luă înspre casă, unde Maria lui Maftei şi copiii adormiseră deja, răscoli jarul din cuptor, mai puse câteva lemne uscate şi subţiri până ce se încinse o flacără albă şi aruncă în foc plicul lui Nagyvary.

Share on Facebook

După ce îl plânsese cu vai şi-amar în zilele când l-a luat dracul, Margit îl primi la ea pe Grigoraşu Purecelui cu multă veselie. Nu că nu i-ar fi plăcut ei viaţa de văduvă, liniştită, tihnită, fără un bărbat care să îi poruncească încotro să vină şi unde să meargă, dar în urmă cu un an de la cele ce se povestesc aici, într-una din nopţi, Mafteiu Ioanii, mort de beat, îşi fugări vaca până în curtea ei, şi după ce îi pierdu urma, dădu să intre în casă. Ca norocul că zăvorul era tras , închis bine şi nu fu chip pentru el să intre în casă, că altfel, Margit n-ar fi scăpat fără să fie bătută, făcută de ruşine, sau fugărită prin tot Panticeul în miez de noapte. Cum nu avea cum să se apere în asemenea nopţi, luă de la sora ei Martha un cîine mare şi rău pe care îl legă în prima noapte de pridvorul cerdacului. Şi într-adevăr, nimeni şi nimic nu se mai apropie de uşa lui Margit, însă pe dimineaţă îi fu cu neputinţă să iasă din casă, pentru că, fiind din cale afară de apucat, câinele o lătra, îşi arăta colţii, hârâia şi se arunca în direcţia ei. Nici asta nu era o afacere bună, aşa încât Margit cumpără de la mocanii care coborau de la munte cu butoaie un pui alb de ciobănesc românesc, pe care să îl crească până se va face o namilă de câine de care să îţi fie cu neputinţă să te apropii.

-Faină treabă, Margit dragă, îi spuse Grigoraşu Purecelui, uitându-se la căţelul care lătra, sălta şi se gudura la picioarele lui, dând din coadă bucuros până peste poate, de noile lui cunoştinţe. Numa că, după cum te ştiu io pă tine, cum tătă zua faci de mâncare şi numa bun, atâta l-i îndopa cu cozonac şi carne, că s-a face gras ca porcu şi blând ca mnielu. Ca să şie on câine bun, pază la casă, câţălu aiesta trebe înrăit de mnic.

Aşa se făcu, că de-a lungul unui an de zile, de fiecare dată când dădea pe la Margit, Grigoraşu Purecelui se ducea la câine şi îi trăcea blidul cu mâncare de sub bot, îl împungea cu cârja şi hârăia la el, până când, sătul de atâtea tracasări, câinele începu să latre de mama focului de fiecare dată când îl vedea.

-No aşe, Margit, ţucu-te, amu îi ave câine la casă.

Pe cât de bucuroasă fu Margit, în ziua în care, înfuriat de pricolici, Grigoraşu Purecelui se mută la ea cu porc cu tot, pe atât de turbat fu câinele, care nu mai înceta să latre şi să îşi verse tot năduful împotriva bătrânului. Nu tăcea numai când bătrânul dispărea în casă, în şură sau la cârciumă, în rest lătra tot timpul ca din gură de şarpe, mai mai să rupă lanţul. Crescuse, era mare, alb şi paşnic cu toată lumea, mai puţin cu badea Grigoraş pe care prinsese mare ură. Toate lătrăturile astea se sparseră în capul fierarului, care locuia chiar peste drum şi nu mai putea să îl audă pe câine lătrând, mai mai că i-ar fi aruncat o bucată de păine muiată în otravă, dar nu îl lăsa inima, că era un câine frumos, care îi era foarte drag fetiţei sale, Hortensia.

Însă, în nici una din zile câinele lui Margit nu fâcuse gălăgie mai mare decât în ziua în care domnişoara Maria sosi în Panticeu. Asta pentru că, curios din cale afară, cum îl ştiţi, Badea Grigoraşu Purecelui se postase în mijlocul drumului, cu două laibăre şi cojocul de oaie pe dumnealui, cu trei perechi de obiele în bocanci şi două perechi de ciaoreci să nu îi fie frig şi acum stătea privind înspre Dârja aşteptând să se întoarcă săniile Gheriului cu domnişoara Maria. Căci Gheriu trimisese dis de dimineaţă două sănii care să o ia de la Jucu cu slugile lui, Şandor şi Şofron şi cu doi cai de schimb. Adevărul e că nu doar badea Grigoraş aştepta să vadă săniile apropiindu-se dinspre Dârja. Fetele lui Mendel se urcaseră în podul hanului pe grinzi şi priveau de sus întreg drumul dinpre Dârja înspre Panticeu, care se vedea desluşit ca o linie trasată nesigur într-o mare de zăpadă. Alţii urcaseră sus în deal şi stăteau cocoţaţi pe pietrele aduse de Niculae din Vultur, iar câteva femei aşteptau în piaţ în faţa caselor Gheriului. Era tăcere pe tot hotarul, vitele dormeau şi ele în grajduri la căldură; singurul lucru care se auzea în tot satul erau lătrăturile disperate ale câinelui lui Margit.

-D’apoi bade Grigoraş, ce-i cu circuşu aiesta? Meri în casă, că aşe circuş face aiesta de te face de mândra mninune la uomini, îi strigă fierarul de peste drum.

-Băi căuaciule, îi răspunse Badea Grigoraş fără să se întoarcă, mijind în continuare ochii către Dârja. Slujba ta îi să baţî fieru şi să coţi în copite caii tuturor proştilor care trag la tine. Slujba cîinelui îi să latre. Lasă-l să latre, ce ai? Vrei să potcovească el caii şi să latri tu?

-Da nu ţ-i frig, că de-on ceas stai în omăt în mijlocu drumului? Ş-apoi, ce-i aşe de mare lucru de văzut?

-Vezî că nu ştii, dacă tătă viaţa ta ai clocit în satu aiesta ca dibolii în băltoc şi porcu în coteţ? Domnişoara asta, măi căuaciule, vine de acolo de unde şede împăratul. Şi împăratul nu şede de unul sângur, că n-a sta ca prostu, să vie unu ca tine să-i fure corona . Împăratu şede înconjurat de mulţî, mulţî ostaşi, care să îl păzască. Ş-apoi unde sunt mulţî ostaşi, măi căuaciule, sunt şi mai multe curve. Ş-amu io vreu să-i dau bineţe la fata asta şi s-o întreb cam câte văduve or fi în Viena, de-a cui îs şi dacă te poţî apropie de ele, sau îs urâcioasă foc. Că uominii îs de multe feluri, măi.

Aşa că nu fu chip nici să îl muţî pă Grigoraşu Purecelui din mijlocul drumului, nici să faci câinele lui Margit să tacă. Curând se văzură, ieşind din Dârja, cele două sănii încărcate până sus de lăzi şi cutii, făcându-şi cale una dupa alta prin zăpada mai mică căzută sub plopii şi duzii de pe marginea drumului. Şi venind înaintea lor, doi călăreţi care mânau caii de schimb ai Gheriului. Şalma o coti pe Avişa, adormită pe grinzile din podul hanului, bărbaţii adunaţi lângă coliba lui Niculae din Deal dădură un pahar de ţuică peste gât să se mai încălzească, iar Grigoraşu Purecelui prinse a bate cu cârja în pământ de nerăbdare. Nu le luă mult să se apropie de sat, până se auziră zurgălăii de la urechile cailor şi putu să se vadă până şi răsuflarea aburindă a celor doi călăreţi.

-No, amu-i amu!, spuse Grigoraşu Purecelui şi avu mai multă dreptate decât crezu.

Văzând o mogâldeaţă îmblănită înfiptă în mijlocul drumului şi cătând cu ochiul stâng când spre un cal când spre celălalt, prima sanie, în care tot satul se aştepta să o vadă pe domnişoara Maria, încetini destul de mult, iar în răstimpul ăsta, turbat de atâta agitaţie şi de atâţia zurgălăi, câinele lui Margit rupse lanţul şi se azvârli dintr-un salt, cât era de lung şi de mare, până în faţa cailor. Şi în vreme ce câinele, după o ură neîmpăcată hrănită vreme de un an întreg, în sfârşit îl răsturnă în zăpadă pe Grigoraşu Pure şului şi prinse a-i ronţăi un picior, caii speriaţi de aşa arătanie furioasă, îşi smuciră hamurile şi săriră cu sanie cu tot, în şanţul dinspre casa lui Margit.

-Tuloi, Doamne! strigă fierarul, sări peste câinele care hapciulea cât putea din Grigoraşu Purecelui şi împreună cu cei doi călăreţi, scoborâţi dintr-un foc de pe cai, se repeziră în şanţ să prindă de sania răsturnată cu susu-n jos, de frică să nu îşi fi rupt domnişoara gâtul sub toate lăzile prăbuşite peste ea.

-Număr până la tri şi ridicăm tăţi, strigă fierarul, înşfăcând marginea saniei, iar la trei, bărbaţii se opintiră şi icnind, ridicară sania înapoi în drum. Nu i se păru fierarului lucru curat că unul dintre călăreţi icni mai ascuţit decât ar fi trebuit, însă, cum nu era vreme de stat pe gânduri, se repezi înapoi în şanţ să dea la o parte cutiile şi lăzile desfăcute prin zăpadă, şi spre marea lui mirare, îl scoase de sub ele pe Şandor Bolundu, care abia se mai putea ţine pe picioare, dar era teafăr.

-Şi domnişora?

-Aici! spuse călăreţul cu icnetul mai ascuţit, care, dacă te uitai mai bine la el, semăna ca două picături de apă cu domnişoru Gheriu, însă, iar nu apucă fierarul să se minuneze de această arătare, căci nimeni nu mai auzea nimic de văicărerile lui Grigoraşu Purecelui, moflăit din cap până în picioare de câine. L-au smuls cu greu dintre fălcile lui şi l-au cărat pe braţe până în casa lui Margit, unde, învins de durerea atâtor muşcături, moşul leşină. Nu înainte de a le spune tuturor:

-Barăm am făcut din el câine, nu mâţ!

Share on Facebook

Să nu vă închipuiţi că un asemenea eveniment ieşit din comun, precum venirea domnişoarei Maria, tocmai de la Viena, de unde locuia împaratul, a putut trece fără ca Grigoraşul Purecelui să încurce treburile rău de tot. De când se întorsese de la Valea Ierii, unde îl dusese dracul în zbor, viaţa moşului îşi reintră pe făgaşul ei obişnuit, cu drumurile de dimineaţă către curvele lui Mendel şi cu poveştile lui muiereşti despre care, cum, unde şi cu cine. Până într-o seară de toamnă târzie, când ieşi să pândească pe drum oare ce bărbat mai pescuise Susiţa de la cârciuma lui Josăla. Se vedea bine, pentru că ninsese toată ziua şi zăpada în lumina lunii scotea în evidenţă toate siluetele. Ori întârzia Susiţa, ori de data asta se oprise pe la careva prin piaţ, însă pe moş îl cuprinse frigul, stând el încovrigat în cârjă şi tot chiorându-se către sat. Aşa că făcu calea întoarsă către propria lui casă, dar înainte de a intra pe poartă, văzu în zare către Recea Crîstor, o siluetă întunecată trecând drumul dinspre cimitir înspre grajdurile grofului. Dădu să-şi ridice cârja şi să-l salute, căci îl recunoscu pe Partic, tatăl lui Niculae din Deal, însă încremeni locului, aducându-şi aminte că de câţiva ani buni, Partic fusese ucis de caii grofului şi acum zăcea mort şi îngropat.

-          No drăcie, îşi spuse Grigoraşu Purecelui, frecându-şi bine ochii şi punându-şi la îndoială văzul, însă, după ce îl văzuse vreme de douăzeci de ani slujind la grajdurile de peste drum, îi era imposibil să nu îl recunoască. Era mersul lui Partic şi mai apoi, umbra aceea o luă de-a lungul peretelui grajdului şi o coti după colţ, urmând exact drumul de fiecare dimineaţă a fostului grăjdar.

-          Da ce ai, moşule, iară ai visat tătă noaptea ostaş de ungur, îl întrebă râzând Şalma, a doua zi la cârciumă, văzându-l căzut pe gânduri şi fără prea multă voie de vorbă, însă moşul i-o reteză scurt:

-          Ba nu, tu, că-n noaptea asta am visat on mare arvocat!

Apoi îşi plăti ţuica şi pe drum înspre casă se hotărî că nu are altceva mai bun de făcut, decât să se oprească în casa vecinului său, Mâţu.

-          Mă, Potracănule, amu de când ţ-ai pierdut tu mâţu, ş-o putut vede tăt satu că n-ai mai multă minte ca stâlpu de la poartă pă care să pişe mâţăle tale tustrele în tătă dimineaţa, de-o ajuns lumea să vorovască c-ai luat nebunia de la pretinu-to Şandor, amu îi musai să bagi bine de samă şi să nu mai voroveşti fără tine. Adeca, amu îi mai bine să taci, orice îi vede. Numa, haida tu deseară la mine la poartă, cam pă timpu când să-ntoarce Susiţa cu curvoii ei, vezî dacă-i vede şi tu ce-am văzut io.

Mâţu, curios nevoie mare, veni cu trei perechi de ochi sticloşi pândind la oareşicare distanţă pe urmele lui în noapte şi se postă lângă Grigoraşu Purecelui, pe care îl găsi încotoşmănit cu un cojoc din blana de oaie aşa de greu, că de abia se mai putea mişca. Cum ştia că moşului nu-i umblă mintea la altceva decât la curvuşaguri, Mâţu se aştepta să vadă ceva cuplu tainic, înghesuindu-se prin fânarele grofului, însă, nu după mult timp, în loc de două siluete, văzu una singură, dând ocol clădirii grajdului. Mai bine zis, figura ieşi de după un colţ, trecu de-a lungul întregului perete de cărămidă, şi înainte de a dispărea după următorul colţ, se opri locului şi se întoarse spre ei. Mâţul se făcu alb ca varul, mai, mai să cadă leşinat în zăpadă, pentru că acum, în lumina lunii se putea vedea clar, nu numai că era Partic însuşi, ci că îi lipsea calota, craniul îi era zdrobit şi era cu creierii împrăştiaţi, aşa cum îl aşezaseră în sicriu. Pe cât de alb se făcuse Mâţu, pe atât de roşu de furie se aprinse Grigoraşu Purecelui, care prinse a striga din gură de şarpe:

-          Roade-te-ar jernii să te roadă, pricoliciu dracului! Băga-u-ar crucea în tine şi în tăţi dracii, altceva n-aveţî a lucra tăţî dracii şi pricolicii din satu aiesta, numa cu mine aveţî de lucru? Mnie unu mi-o fost bugăt, să nu vă mai văd altu-n veac!

Şi văzându-l pe Mâţu căzut în genunchi în zăpadă şi vărsându-şi maţele, badea Grigoraş îi altoi trei cârji în spate şi strigă:
- Scoală, măgariule, nu te căca pă tine, că-i numa on amârăt de pricolici care n-are minte că tăt tăt tăt i-or zdrobit-o copitele cailor. Da ţîie mintea cine ţ-o zdrobit-o că mă tem că tu n-o ai de când te-o fătat mă-ta? Scolă-te şi stai ţapăn, că numa tu te poţî apăra de făcătura dracului. Aci rămâi sângur, Mâţule, că mnie unu mi s-o urât de draci smintiţi şi de morţî fără hodină.

A doua zi, dis de dimineaţă, Grigoraşul Purecelui îşi încărcă două lăzi cu haine şi porcul în căruţă şi sătul până peste cap de uliţa lui, sau de toate minunile pe care le-ar mai fi putut zări, locuind lângă cimitir, se mută drept în celălalt capăt de sat, la ieşirea înspre Dîrja, în casa lui Margit. Şi fireşte, nu uită să îşi ia cu el traista cu leacuri de toate felurile, căpătată de la Marica din Valea Ierii, vrăjitoarea.

Share on Facebook

În acea seară, nevasta lui Şandor Bolundu, puse la frământat un aluat de cozonac, aruncă câţiva miezi de nucă prin el, îl băgă la cuptor şi apoi, înfăşurându-l într-un ştergar de cânepă, fugi cu el cald la şezătoarea Filipoaiei, unde se grăbi să le povestească tuturor ce se întâmplase.

-Tuloi, tu muieri, când o vinit Gheriu, uomu aiesta a mnieu o bolunzât de tătului. Numa îl văd că să bagă în casă cu uăchii ieşiţî din găuace, strâgă cât îl ţân puterile, Mooortea! Moooortea! Şi pune mână pă cuţât, vrând să-şi taie grumajii cu tătu. Şi după el să bagă on copchiloi mare şi slab, chiar aşe cum ni-o povestit Maria, de nu-ţî viné să dai doi bani pă el.

Chiar dacă, la prima vedere, nici unuia din panticeuani nu le-a venit să dea doi bani pe el, domnişorul Gheriu avea bani berechet şi nu se putea plânge că duce lipsă. Adevărul este că oricât de pe dos l-au primit oamenii din sat în ziua aceea, se aşteptase din poveştile avocatului Nagyvary la mult mai rău. Că e un sat plin de nespălaţi curioşi şi neciopliţi, mai mult decât atât, batjocoritori cât încape şi că singura şansă este să stai liniştit, că de la o vreme se vor potoli şi se vor duce fiecare în treaba lor. Aşa că, în clipa în care intră în casă şi îl văzu pe Şandor Bolundu cu cuţitul pus la gât şi cu femeia agăţată de braţul lui, încercând să îi smulgă cuţitul din mână, domnişorul Gheriu dădu bineţe şi se aşeză cât se poate de liniştit pe lădoi, în spatele mesei.

-          No, şi Şandor a mnieu era cu cuţâtu în grumaji şi el stătea blând ca mnielu şi să uita la noi. Nici nu s-o clintit să-l oprească. Cum n-ai sărit dumneata, lele Filipoaie, aşe n-o sărit nici el, stăte numa şi să uita blând cum răge bietu uomu mnieu: Mooortea, Mooortea!

Când îşi dădu seama că se referă la el, Gheriu se aplecă uşor şi rosti încet, dar răspicat:

-          Din câte ştiu eu, nu. Mă cheamă Gheriu şi am venit la dumneata să te angajez.

Apoi, Şandor cu nevastă cu tot uitaseră de cuţit, pentru că musafirul aşezat pe lădoi devenise mult mai interesant decât orice înjunghiere, şi asta pentru că îşi scoase dintr-o cutie lucioasă o ţigară maronie, o puse într-o buze şi o mai şi aprinse cu o drăcovenie de cutiuţă mică de care nu se mai pomenise. Cutia era argintată, dar avea prinsă în exterior o roată zimţată cu mâner argintat, pe care, dacă o învârteai de câteva ori, numai vedeai cum scoate o flacără roşioi-albăstruie. Apoi le oferi amândurora câte o ţigară, pe care o acceptară muţi şi străinul învârti iar de câteva ori roata zimţată, ca să le ofere foc.

- Dumneata, bade Şandore, cunoşti cel mai bine gospodăria şi lucrurile de pe lângă casa unchiului, pe care am moştenit-o. Vreau să vii la mine la lucru, împreună cu fratele dumitale, Şofron.

-Şi, ţucu-vă io, numa văd că să potoleşte Şandoru mnieu şi prinde a vorovi chiar bine, cum nu l-am mai auzât de tare multă vreme. Amu io nu ştiu, da încă aşe voce liniştită şi blândă cum i-o dat Dumniezo la Ghieru aiesta, mai rar. Atăta-i de blândă şi aşe te unje pă la suflet de-ar putea potoli şi on câine turbat. Ş-apoi nu-i nialcoş defel, că i-am dat o finjie de lapte şi tătă tătă u-o băut.

Între timp ce vorbeau ei şi Gheriu îşi bău la fel de liniştit cana cu lapte, o grămadă de oameni s-au strâns în faţa caselor lui, unde sosiseră două căruţe încărcate cu mobilă şi spre surprinderea lor, căruţaşii le-au dat de veste că domnişorul o luase înainte şi că trebuia să fie deja undeva, prin sat. Tare s-au mai minunat când l-au văzut venind cu Şandor, asta nu numai pentru că bolundul nu se mai uita după cucuvele şi după copii la care să zbiere sudălmi, ci pentru că domnişorul era slab, tânăr şi negricios ca un ţigan. Din depărtare părea să aibă vreo patruzeci de ani şi umbla îmbrăcat simplu, ca cineva care tocmai acum ar fi ieşit dintr-un insititut religios, iar de aproape puteai să îi vezi mai bine trăsăturile chipului, care parcă încă nu se hotărâseră să iasă de tot din copilărie.

-          Gândeşti că-i ne-gata, spuse Maria Brancii la şezătoare, iar cele care îl văzuseră, dădură din cap prelung, Aşe-i, aşe-i! Îi ne-gata.

Însă, în ciuda vârstei sale de doar nouăsprezece ani, domnişorul Gheriu nu făcu nici unul din păcatele tinereţii, care să umple satul cu vorbe. Era mereu de un calm neclintit, perfect organizat, politicos, scurt la vorbă. Mult prea rece şi mult prea distant pentru gusturile panticeuanilor, care nu au reuşit să afle niciodată care era povestea din spatele lui şi de ce a ales să trăiască singur printre ei. Plantă foarte multă viţă de vie pe pământurile cumpărate de-a lungul drumului Cubleşului şi toamna obişnuia să îţi pună vinul în butoaie mari de lemn, aduse de mocanii de la munte, pe care le depozita în pivniţa de sub cele trei camere dinspre vale. În rest, era întotdeauna extrem de amabil şi dispus să le împrumute bani, fără camătă şi de fiecare dată, în prezenţa lui, Şandor Bolundu avea darul de a redeveni normal, de a vorbi ca oamenii şi de a-şi face lucrul. De câţiva ani buni, de când venise în sat, nu umbla la femei, nu îşi pusese ochii pe nici o fată şi deşi îl acceptaseră printre ei, sătenii aveau un cui în coaste: omul nu avea rude sau părinţi, nu dădea semne că ar vrea să-şi facă o familie şi părea mai mult bătrân ca tânăr, deşi arăta mai mult tânar ca bătrân. Iar în clipa în care sosi scrisoarea despre această soră apărută de nicăieri şi umblată prin ţări străine, întregul Panticeul ştiu că vor avea parte, în sfârşit, de o venire mai ceva decât a lui Nagyvary şi că vor găsi prilejul potrivit să afle, să descoase, să iscodească cine e, de fapt, domnişorul Gheriu. Sau, dacă vreţi, cine nu e.

Share on Facebook

Am cunoscut în ultimii ani un om a cărui laşitate mă lasă fără cuvinte. De fapt, doi. Ohooo, sunt chiar patru şi sub un fel sau altul fiecare dintre ei sunt legaţi de Panticeu. Problema este că nu am ce să fac cu ei, nu numai că nu îi pot pune într-o poveste de blog, dar nu le pot găsi nici un loc în propria mea amintire, oricât m-aş strădui să le eliberez un colţ sau un rol onorabil într-o poveste, fie ea adevărată sau ameliorată în ficţiuni.

Există oameni pentru care laşitatea este un mod de a fi în lume. Credeţi-mă, când se întâmplă asta, laşitatea duhneşte de la o poştă, iese la iveală de sub toate discursurile, lecturile, replicile inteligente de tot felul şi posturile voit demne, e un miros pestilenţial, descompus. Nu am nimic împotriva fricoşilor patologici, pentru că sunt foarte multe lucruri în lumea asta de care e bine să te temi. Dacă nu mă credeţi, studiaţi o pisică (a Potracănului, dar nu neapărat): sunt tot timpul în alertă, chiar şi atunci când dorm, au urechile ciulite. E onest să te temi şi mai mult decât atât, nu e nimic ruşinos să admiţi că îţi e frică. Mie unul îmi este frică de: spaţii închise, ortodocşi ultra-dogmatici, sirena maşinii de pompieri , asteroid (pe care îl aştept, totuşi), o bătrâneţe obeză, orice formă de tortură şi de melcii fără cochilie ascunşi în conopidă. Dacă aveţi asemenea liste de lucruri care vă înspăimântă, e bine să le afirmaţi. Nu de alta, dar dacă aruncaţi puţină lumină asupra lor, îşi pierd puterea.

Laşitatea duce frica la un alt nivel: o întoarce asupra ei ca pe un şarpe care îşi înghite coada. Abia atunci când ţi-e frică de propria frică sau de posibilitatea ei, devii laş. Pentru că nu fugi în faţa duşmanului sau a pericolului, ci în faţa propriei tale frici. Şi cea mai scârboasă fugă e una mediată de măşti şi de discursuri , menite a te face în propriii tăi ochi şi ai celor apropiaţi, cât se poate de demn. Când daţi de un individ sfătos, plin de sine, sau cu complexe de superioritate, mirosiţi puţin mai atent încăperea în care se află: imposibil să nu daţi de un miros dulciu-descompus, asemănător celui pe care trebuie să îl emită cadavrul unui prunc intrat în putrefacţie. Undeva un iz suplimentar de lapte stricat: e laşitatea lui constitutivă. Din păcate, nu e bine să te raportezi nicicum la omenii ăştia, nici cu scârbă, nici cu compătimire, pentru că oricum ai face-o, tu nu exişti în orizontul lor, altfel decât un fetiş, un accesoriul suplimentar, un obiect de recuzită în prezenţa căruia îşi vor desfăşura relaţia lor cu… imensa lor laşitate. Tot ceea ce poţi să faci, este să îi laşi să dospească în propria lor colcăială pe care, întotdeauna, se vor grăbi să o traducă prin „profunzime”.

Share on Facebook

Trebuie spus că Şandor se născuse pe uliţa morii, într-o casă joasă, înconjurată de un pământ mlăştinos, aşa cum erau pe vremuri toate grădinile din partea aceea de sat, căreia i se spune şi azi Branişte. Cum locuia foarte aproape de moară, de mic copil îi plăcea să stea să se uite la spiţele roţii purtate de apă, să aunce cârpe şi să urmărească de câte ori le agaţă roata şi le scoate la suprafaţă, pentru a le scufunda iarăşi, până acolo încât învăţă pe lângă dulgherul din Panticeu să cioplească toate spiţele, leocile, tânjalele, să pună pe olaltă roţi de toate mărimile şi toate bucăţile care alcătuiau un car sau o căruţă. Învăţă uşor, căci nu era prost şi nici nu îl lovise încă damblaua. Era prieten bun la cataramă cu Potracănu, cu care, o dată ce crescură feciori, de fiecare Bobotează, se urcau până pe vârful Hongaşului, cârănd după ei în spinare, opintindu-se si cazând de mai multe ori, o roată de car. Aşa cum era obiceiul, o aprindeau şi îi dădeau drumul pe deal în jos, toţi feciorii deodată şi de jos din vale se putea vedea spectacolul a vreo douăzeci de roţi aprinse, rostogolindu-se în salturi mari către sat. Cum ştia să cioplească şi să potrivească roţi, Şandor nu putea rămâne mai prejos decât ceilalţi care veneau de cele mai multe ori cu ceva roată veche de car pe care nu o mai puteau folosi şi care, după câteva rostogoliri, se prăbuşea în zăpadă. Chiar în anul de dinaintea căsătoriei, ultima dată când a mai aprins focuri de Bobotează, Şandor îşi construi din timp o roată imensă, mult mai mare decât văzură vreodată panticeuanii şi o cără până în Hongaş cu carul cu boi. În noaptea cu pricina, tot satul se adună jos în piaţă să vadă minunea şi aşteptarea nu le fu înşelată, pentru că de cum îi dădură drumul, roata se încinse, aruncă scântei, sări preţ de mai mulţi metri pe deal la vale, iar apoi, spre spaima tuturor, îşi luă avânt drept către case. Nu îi luă un minut până ce se opri în boadele cu fân ale bătrânului armean şi vâlvătaia se încinse într-o clipită.

Nu au reuşit să stăpânească focul, care a făcut praf poieţile, coteţele şi hambarele omului, însă i-au salvat la timp casa, iară Şandor, coborât de pe deal mai mult mort decât viu, se tocmi să îi facă toate grinzile, să îi construiască toate acareturile distruse şi să îl mai ajute pe lângă casă. Fiind harnic din cale afară, armeanul îl opri ca slugă şi fu foarte mulţumit de el în cei câţiva ani în care a mai trăit, în afară de un singur incident. Într-o zi, Şandor s-a întors cu căruţa plină de lemne din pădure, împreună cu bunul său prieten Potracănu, când armeanul ieşi în pragul casei cu şurţul plin.

- Haidaţî mă, că o fătat măţa, pune-i-ar dracu dop , că minteni minteni, numa vezî că sloboade încă on rând de pui. Mereţî careva şi slobozîţî puii aieştia în vale că nu mi-i suşig de ei.

Potracănu, pe care de abia acum urma să îl lovească boala mâţelor, sări că îi duce el. Puii aveau deja câteva sâptâmăni, pentru că pisica îi fătase undeva în podul şurii celei noi, prin rumeguşul şi uneltele lăsate acolo de Şandor şi de abia când au crescut, i-a adus unul câte unul în gură şi i-a lăsat în lăduţa cu lemne de sub cuptor. Erau deja cu ochii deschişi, dar asta prea puţin l-a interesat pe Potracanu, care a fugit repede până la malul văii şi i-a aruncat în apă, scuturându-şi şurţul. Când colo, nici gând să se înece, puii înotară uşor până la mal unde se zgribuliră de frig şi începură să miaune disperaţi. „Ia uite, lighioanele, că înoată!” îşi spuse Potracănu şi îi mai aruncă o dată. De această dată, puii ieşiră pe celălalt mal, şi enervat, omul nostru îşi sufulcă pantalonii şi se băgă în apă să treacă după ei de cealaltă parte. Însă, aşa cum de fiecare dată când te enervezi, lucrurile din jurul tău se enervează şi ele pe tine, o bucată de piatră de pe fundul apei se clăti şi Potracănu căzu cât fu de lung în apă. Aşa că se trezi pe celălalt mal, zgribulind alături de cei trei pui de pisică care mieunau de zor. Ce s-o fi gândit omul trezindu-se în situaţia asta, nu ştiu, dar i-a cules pe toţi trei pisoii uzi în propriul şurţ ud şi i-a dus acasă. Pentru Şandor, întâmplarea fu de rău augur, pentru că a doua zi, pisica şi-a furat puii şi i-a adus înapoi. Aşa că nu a avut încotro decât să fugă cu ei până în capătul celălalt de sat, unde era casa Potracănului. Situaţia a continuat preţ de încă câteva săptămâni, într-un du-te vino obositor şi dezarmant pentru toată lumea: pentru armeanul exasperat, pentru Şandor, pentru pui, pentru noul lor stăpân şi pentru sărmana pisică. Aşa se făcu că mâţele Potracănului se învăţară plimbăreţe şi se simţeau acasă pretutindeni, chiar şi în camerele dinspre vale ale armeanului, în care, după cum s-a povestit, avea să rămână blocată una dintre ele, spre disperarea de pomină a stăpânului. Altă pricină de plângere decât faptul că el şi cu Potracănu i-au umplut ocolul de mâţe, armeanul nu avu. Dimpotrivă, se purtă bine cu Şandor şi îi dărui de nuntă două juninci de bivoliţă frumoase şi pregătite să fete.

La un an mai târziu, când i se născu o fetiţă pe nume Vera, Şandor îşi duse bivoliţele în târg, le vându bine şi se întoarse acasă bucuros de aşa treabă, însă, spre disperarea tuturor, nu mai îşi găsi banii. Nu erau în sfeter, nici în laibăr, nici în buzunarele cioarecilor. Cum la întoarcere trecuse pe lângă o turmă de copii care se strâmbau la Grigoraşu Purecelui, şi trebui să se aplece brusc când la stânga, când la dreapta, ca să nu îl nimerească pietrele pe care le arunca moşul, se gândi că doar acolo îşi putuse pierde banii din buzunare şi sigur că unul dintre copii îi dosise. Aşa încât, roşu la faţă, intră în fiecare casă din Panticeu unde erau copii de şcoală, îi scutură, îi lovi, zbieră la ei să scoată banii şi trebui, în cele din urmă, să fie dat afară de mame şi de taţi, pentru că nu era chip să îl faci să înceteze. Din ziua aceea numele i-a rămas Şandor Bolundul şi generaţii întregi de copii aveau să fie înfricaţi:

„Dacă nu eşti cuminte, îl chem la tine pe Şandor. Te dau la Şandor Bolundu, că io una nu mă mai descurc cu tine, belitura dracului de copchil.”

Adevărul este că Şandor se smintise. Nu mai dădu nici pe la casele armeanului, pentru că i se năzărise că e exploatat , soţia cu siguranţă îl înşela, Vera nu era a lui, ci a Potracănului, fratele său Şofron de pe uliţa morii îşi otrăvea zilnic părinţii, găinile se uitau ciudat la el prin ogradă, şi mai mult, decât atât, undeva prin împrejurimi îşi făcuse cuib o cucuvea, care îl anunţa în fiecare noapte că urmează să moară. Nici nu îi păsa de moştenirea armeanului şi de sosirea avocatului sau a adevăratului proprietar, pentru că, oricum, ştia că toţi îl vor fura. El acum avea de lucru cu cucuveaua. S-a urcat peste tot în duzii din marginea drumului ca să îi găsească cuibul, a pierdut nopţile ieşind să arunce cu pietre după ea şi de fiecare dată când pasărea scotea ţipătul ei prelung „Cueueueueueueu, cuuuueeeeu cueu”, Şandor îi urla înapoi: „Îţi tai io limba, mortăciune!” Aşa se făcu, că în clipa în care domnişorul Gheriu descălecă şi răsuci hamul calului de unul din parii de la poartă, Şandor al nostru, speriat de aşa arătanie necunoscută, slabă, înaltă, cu un chip negicios şi auster, puse mâna pe satâr şi se pregăti mai bine să îşi ia viaţa, decât să stea ca prostul ca să aştepte să se adeverească profeţia unei curve de cucuvele.

Share on Facebook

Curând după plecarea avocatului Nagyvary, zvonurile despre străinul care va să vină împânziră tot satul, trecând ca o flacără, de la o fereastră la alta. Ba că era un boier venit din România, ba că ar fi fost un evreu bătrân care a măsluit bine toate actele şi l-a nenorocit pe Şandor Bolundu, care acum avea încă un motiv în plus să fie bolund de supărare, ba că era un copil din flori al grofului şi tocmai de aceea Páncélcseh acceptase să îi vândă mare parte din proprietăţi; toate cunoştinţele sau rudele mai îndepărtate au fost reamintite în grabă ca oamenii să poată justifica de unde au auzit ei adevărul despre noul proprietar al caselor din centrul satului. Maria Brancii se jurase la şezătoare că de această dată nu va mai încurca salutul. Îşi va prinde bine corsetul, îşi va sălta pieptul în afară şi îşi va da părul peste cap, ca să îl salute cum va putea ea mai frumos pe domnul care va veni. Care va trebui să fie, cum altfel decât mult mai de „Doamne ajută” faţă de avocatul pe care îl angajase, cu trăsuri mai mari, cu cai mai frumoşi şi mai ales cu slugi mai multe şi mai şcolite, care să nu se scobească în nas şi să nu îşi scarpine fundul pantalonilor în văzul târgului. Singura supărată şi deloc încântată de toate zvonurile era Şalma, nepoata lui Mendel, care nu se mai arătă la faţă preţ de câteva săptămâni, până ce hangiul o scoase afară din propria cameră cu forţa, o prinse de păr şi o aduse dis de dimineaţă în spatele tejghelei.

- Să te văd că stai oblă şi te porţi bine cu uominii, că tăt satu vorbeşte că te-o celuit domnu avocat. Dacă tu vrei să fii curvă, asta treaba ta. Dar până eşti în casa me, nu ţî-i desface picioarele la goimi. Iară tu, Avişa, îi spuse el celeilalte nepoate, cată bine de soru-ta, că nu îi coşeră la căutătură.

Zis şi făcut, atentă să o înveselească pe Şalma şi să zâmbească clienţilor, Avişa, şi împreună cu ea, toţi muşterii din cârciuma hanului nu văzură trecând prin dreptul ferestrelor un călăreţ îmbrăcat simplu, pe un cal cu nimic deosebit de toţi ceilalţi cai care păşteau pe păşunile panticeuanilor. Cam la aceeaşi oră, Dimenstein ieşise în pragul prăvăliei lui de pantofi şi se uita pe drum necăjit că nu îi trecuse pragul nimeni în dimineaţa aceea, iar când călăreţul ajunse în dreptul lui şi îl salută politicos:

-Bună ziua!, atâta îi trebui lui Dimenstein ca să îşi descarce necazul.

- Ba nu-i bună defel. Uărb eşti? Nu vezî că o plouat de dimineaţă? Nu vezî, dară, că dacă ai vede, n-ai sta cu zdrenţăle alea pă tine. Barâm nişte bocanci noi să îţi iei, că la aieştia le sar cuiele din tălpi.

Însă străinul zâmbi şi trecu mai departe, până când văzu trecând drumul înaintea calului o tânără cu sfeterul strâns pe corp şi o salută cât mai politicos cu putinţă. Maria Brancii îşi ridică privirea şi văzu o siluetă mult prea slabă pentru gusturile fetelor din Panticeu, pentru care, dacă nu erai gras bine, nu meritai nici măcar să te salute lumea. -Da tu ai boală de-acee de plămâni, bă copchiloi? întrebă ea pufnind şi văzând că nu i se răspunde, strigă enervată pe urmele lui: „Da tată-to unde-i, mă mutalăule?”

Calul şi călăreţul lui, se învârtiră o dată prin piaţ, se opriră în dreptul unui om, apoi o luară pe uliţa din dreptul văii, trecură pe lângă casa lui Mafteiu Ioanii, care tocmai îşi aducea acasă de pe dealuri porcul alungat în urmă cu o noapte şi nu se opriră până la poarta lui Şandor Bolundu, căruia, nu întâmplător i se spunea astfel. Şandor se afla pe prispă şi când îşi văzu noul oaspete oprit în dreptul porţii lui, se năpusti în casă şi strigă la femeie şi la copii:

-V-am spus io că nu degeaba o cântat ciuveica (cucuveaua) tătă noaptea? No, îi aci moartea, la poartă. Staţî să vie, sau vă ieu io gâtu şi scăpaţî mai uşor?

Share on Facebook

” Doamne , ajută-i pă a noşti şi pă fata me,

Apoi cu ceialalţî fă ce-i vre!”

Share on Facebook

Când domnişorul Gheriu sosi în Panticeu, cu ceva vreme înainte de începutul poveştilor noastre, nimeni nu ştia cine este, cine îi sunt părinţii, unde s-a născut şi, în ciuda faptului că a trăit în sat până la venerabila vârstă de optzeci de ani, găsindu-şi sfârşitul în închisorile comuniste din anii `50, nimeni nu a reuşit să desluşească ce anume l-a mânat pe un tânăr cu carte, orăşan de familie bună, bogat cum nu s-a mai pomenit, să îşi îngroape viaţa într-un sat care nu îi oferea altceva decât pământ de lucru, cai şi o grămadă de vite. Mai întâi a venit moştenirea, dar asta nu ar fi fost un motiv suficient pentru retragerea lui în capătul de lume de la poalele Vulturului.

Murise un armean bătrân şi foarte bogat, care avea casele în centrul satului şi pentru o vreme s-a zvonit că, neavând rude apropiate , toată averea urma să rămână slugii sale Şandor Filip, sau, după numele cu care a rămas cunoscut în sat, Şandor Bolundul. La nici o săptămână după moartea armeanului, pe sub porţile hanului lui Mendel intră o trăsură atât de arătoasă şi de poleită, încât de la casa fierarului şi până la han, întâi Margit, apoi câţiva copii, apoi Şofron de pe uliţa morii şi Găvrişoaie o luaseră pe urmele ei, hotărâţi să afle, pe viaţă şi pe moarte, cine e străinul din ea. Nu îi salutase, schiţase doar o uşoară plecăciune a capului către femei, ducându-şi arătătorul la borurile pălăriei, se aplecă să îi spună ceva vizitiului, şi toată lumea putu să vadă lanţul aurit al ceasului prins de vestă, iar apoi, în curtea hanului, sluga care stătea cocoţat pe bagajele din spate, bălăngănind din picioare şi scobindu-se în nas tot drumul, sări jos şi cu o aplecare până în pământ, deschise portiera străinului. În acea seară în casa Filipoaiei la şezătoare, toate fetele din sat au maimuţărit plecăciunea aceea, deschizând şi închizând uşa casei de o sută de ori, lovind podelele cu o cârjă care trebuia să imite bastonul cu capul şi vârful argintat, pe care îl fluturase de câteva ori străinul acela, în timp ce urca treptele hanului. Şi apoi, destul de curând, se îndreptară grăbite înspre casă să afle de la fraţii şi taţii lor, plecaţi la cârciuma lui Mendel, ce mai e şi cu această arătanie din altă lume.

Bucuros de oaspeţi şi mândru de asemenea musafir de rang înalt, Mendel prinse a le povesti încet şi cu o pioşenie care nu îi stătea deloc în fire:

-Domu aiesta care o tras la hanu nost îi on mare arvocat di la Cluj. Arvocatu’ Nagyvary, accentuă el uitându-se de jur împrejurul încăperii, apăsând fiecare silabă şi asigurându-se că numele a rămas bine înfipt în memoria panticeuanilor.  Domnu arvocat Nagyvary o vinit la noi în sat ca să fie oblu clar că măgariu de Şandor Bolundu va rămâne cu buzăle zdrâmboiete şi nu va vede nici on sfanţ din moştenirea armeanului şi că nepotul lui de drept, care îi on domn şi mai mare, îşi va căpăta drepturile, cum scrie legea. Încolo, dragii mnei, mai trebe spus că domnu arvocat îi tânăr şi neînsurat şi are o vorbă aşe de plăcută, că pă nepoată-me Şalma o lovit-o o durere de pântece aşe de apucată, că o fost musai să o încui cu lacătu la ele în cameră. Şi mai trebe spus că domnu arvocat Nagyvary mai are o slugă atăta de prost, că poţî tăie lemne pă schinarea lui. Ş-amu, ţuică la tătă lumea!

Domnul avocat Nagyvary rezolvă de-a lungul a câtorva zile toate problemele legate de succesiune, şi mai mult decât atât, se apucă de cumpărat pământ de la Miklos din Dârja, de la săteni, de la grof, şi înainte de sfârşitul unei săptămâni de plăcută găzduire la hanul lui Mendel şi în nurii Şalmei, adunase deja o moşie considerabilă pentru nepotul armeanului. Nici una din deplasările sale prin sat, sau prin împrejurimi nu a rămas nepândită sau nediscutată îndelung şi întoarsă pe toate părţile. Până într-o zi, când Maria Brancii, mai vitează decât prietenele ei de la şezătoare şi vrednică precum întregul neam al Brănceştilor, îşi făcu curaj să îi iasă în cale avocatului şi să îl salute cum putea ea mai frumos. Aşa încât, o prinse de un braţ pe Ana Sofiei, de un altul pe Găvrişoaie, pe atunci încă fată fecioară şi tustrele domnişoarele se postară înaintea lui Nagyvary. „Să vedeţî ce fain l-oi saluta io pă domnu aiesta” le şoptise Maria, însă în clipa în care se văzură în faţa domnului avocat , toate trei îşi pierdură glasul. Maria se opinti, îşi slobozi vorba, şi spre marea ei ruşine, ceea ce îi ieşi pe gură fu un strigăt sugrumat:

-Domn!  Şi apoi, fără să mai aştepte reacţia lui, o luară la fugă către piaţ, ascunzându-şi feţele în şurţuri.

Oricât de frumos ar fi ieşit salutul ei, domnul avocat se pregătea deja de plecare, pentru că încheiase toate socotelile clientului său, domnişorul Gheriu. Mai rămânea să îşi strângă cele câteva lucruri din cameră şi să nu uite să îşi pună în buzunarul de la piept scrisoarea plină ochi de greşeli de limbă şi de ortografie primită de la Şalma. Şi să îi scrie grabnic clientului său că, în sfârşit, se poate îndrepta către Panticeu.

Share on Facebook

Mari, grase şi prăpădite erau mâţele Potracănului în Panticeu. Toate femeile de pe uliţa ce merge înspre Recea Crâstur ştiau să nu îşi scoată cloşca cu pui afară din casă sau din coteţ neînsoţită, că apăreau câte două, sau toate trei mâţele Potracănului şi dădeau iama în ei. Spre deosebire de soiul şi legea pisicilor, mâţele astea trei, imense, tricolore, portocalii cu negru şi alb, vânau totdeauna în grup şi mergeau aproape peste tot nedespărţite. Dimineaţa, când Potracănu încărca căruţul cu lapte şi îl căra până la lăptăria lui Arăla, mâţele o luau pe urmele lui, toate trei păşind agale pe vârfurile gardurilor, cu cozile ridicate, urmărindu-şi stăpânul tiptil, la o distanţă nu mai mare de patruzeci de metri, pândindu-i toate gesturile, oprindu-se la ceva distanţă, pe cei trei stâlpi de la poarta lui Dragomir, unde se lingeau în voie, sau aşteptau statuar, să îşi termine Potracănu de golit laptele, de povestit cu Căuaciu sau cu Şofron de pe uliţa morii. Apoi o luau agale către casă, curăţind curţile de puii de găină sau de bobocii de gâscă uitaţi pe afară, şi nu uitau pe drum să se împleticească de fiecare dată, pe sub picioarele lui Grigoraşu Purecelui, care le înjura de toţi dumnezăii, le băga şi le scotea.

-Mă Potracănule, on mâţ di-ala di-a tău îi cât on mniel. Numa te-om vede că li-i tăie de Paşte. Dacă oi vini pă la tine, mnie unu să nu îmi dai drob , că drobu ala când o trăit, ala bistoş n-o făcut behehe, că mniau!, obişnuia să îi spună Căuaciu în dimineţile în care îl întâlnea.

În noaptea în care viitura l-a dus pe Mafteiu Ioanii cu coteţ cu tot, a dispărut una din mâţele Potracănului şi în vreme ce toţi sătenii umblau înnebuniţi să îşi culeagă de prin apă cânepa, lucurile de prin curte, cadavrele animalelor şi ale fratelui dus de vale, certurile aprinse erau întrerupte de vocea slabă şi amărâtă a Potracănului care întreba:

-          Mă uomini buni şi dragi, n-aţî văzut on mâţ?

-          Da’, futu-ţî sorele cui te-o făcut, mă prostule, de mâţ ne arde nouă amu? Că mai mare năcaz nu ne-o putut da Dumniezo, că ne-o luat porţîle de la drum şi hambarăle di la loc, şi ţîe ţ-o îmburdat păstă olaltă stauru uăilor şi tu umbli după mâţ? Da uom eşti tu, mă?

Dar nu fu chip în care să îşi găsească Potracănu liniştea. Vreo două săptămâni nu mâncă aproape nimic, îi scăzu burta, străbătu întreg satul în lung şi în lat, se uită după fiecare pisică, urmă drumul oricărui mieunat şi la slujba pe care Maria lui Maftei o dădu pentru soţul ei înecat, se aruncă în genunchi în biserică şi strigă:

-Doamne, tată bun din ceruri, ajută-mă să-mi găsăsc mâţu! Şi cum nicicum nu îşi potoli văicărerile în timpul slujbei, Traianu Ioanii şi cu Niculae al lui Partic l-au prins de după subsiori şi i-au dat drumul afară din biserică. Şi cum Niculae al lui Partic a rămas toată viaţă sensibil faţă de orice fel de rugăciune, şi cum, în continuare nu înţelegea prea multe, a strigat pe urmele lui:

-Da’ întie găsăşte-l pă Dumniezo, mâţule!

Din ziua aceea, în întreg satul i-a rămas numele Mâţul. Nici Potracănu nu era numele lui adevărat, şi nimeni nu mai îşi aduce aminte în zilele noastre cum l-o fi chemând. I spunea Potracănu pentru că semăna ca două picături de apă cu Potracănu din Dârja, însă mai apoi, întregului său neam i s-a spus „de-a Mâţului”. Pe fiica lui, care tocmai ieşea din copilărie şi promitea să fie o tânără frumoasă, deşi cam mică de statură, au poreclit-o, spre necazul ei, Mâţuca.

Cât despre mâţ, au dat de urma lui câteva zile mai târziu, când la hanul lui Mendel sosi o scrisoare din străinătate pe numele domnişorului Gheriu. Zis şi făcut, Mendel îl trimise pe Traian cu scrisoarea până acasă la Gheriu, care se făcu palid, se izbi cu palma peste frunte şi în mai puţin de o jumătate de zi tot satul ştiu că urmează să sosească în Panticeu, în câteva luni, poate chiar mai repede de căderea zăpezii, domnişoara Maria, sora Gheriului. Aşa încât, domnişorul îl chemă de urgenţă pe Zbengu şi îl plăti să îi zugrăvească şi să îi recondiţioneze cele trei camere dinspre vale, şi în timp ce intrau în a doua încăpere cu gând să vadă cât lucru este de făcut, pisica Potracănului o zbughi afară din casă, printre picioarele lor. Cu toate acestea, nimeni nu a apucat să se bucure prea mult că încetară văicărerile Mâţului, pentru că în lunile care urmară, după cum se va vedea mai încolo, toate lucrurile s-au întors cu susu-n jos în vederea mult aşteptatei veniri a domnişoarei Maria.

Share on Facebook

Am încercat să evit razele mult prea puternice, ascunzându-mă după un brad la marginea pădurii. Dealul mai înalt din fundal este Vulturul şi la poalele lui se întinde pădurea Necuratului.

Share on Facebook

Ceea ce s-a întâmplat în seara în care Traian îi opri mâna lui Maftei, aruncându-l în mijlocul ocolului, nu a ieşit la iveală decât cincizeci de ani mai târziu, cu prilejul scandalului provocat de căsătoria neaşteptată a bunicilor mei. Dar să nu grăbim poveştile, toate la timpul lor. Ceea ce oamenii din sat au aflat a doua zi dimineaţă a fost că s-a încins o bătaie între cei doi fraţi, din care învingător a ieşit Traian, după ce l-a învineţit bine pe Maftei, i-a interzis să mai intre în casă şi cum începuse să plouă destul de bine în timp ce se păruiau ei, i-a spus că n-are decât să se adăpostească în coteţ, rămas gol de când Josăla le luase porcul. În realitate, un asemenea schimb de replici între fraţi nu a mai apucat să aibă loc, pentru că, o dată dezmeticit din nedumerirea de a se vedea bruscat de propriul frate, maftei se năpusti furibund la bătaie, şi nu fu chip să îl oprească nici pumnii, nici greutatea lui Traian. Când începuse ploaia, mai sălbatică şi mai violentă decât altă dată, căci înspre Nord şi Sărata se declanşase o puternică rupere de nori, după ce se tăvăliră prin noroi, după ce încasă o ploaie de lovituri, muşcături şi flegme, Traian mută scena întregului scandal în apropierea coteţului, pândi momentul prielnic în care reuşi să îl împingă pe Maftei înăuntru, trânti uşa în urma lui şi o blocă cu un drug de fier. Apoi se refugie în casă împreună cu Maria şi cu copiii, ferecă bine uşa, căci pumnii lui Maftei continuau să se audă în peretele coteţului. „Io tare mă tem, mă Trăiene, că Mafteiu aiesta îi îndrăcit, ca aceia di pă vremea când umbla domnu Cristos pă pământ” îi spuse Maria, şi apoi, în tunetele furtunii de afară, adormiră.

Înspre dimineaţă, valea se revărsase, apa urcase până pe cerdac şi ameninţa să intre din clipă în clipă în casă, găinile speriate se urcaseră toate în crengile dudului din faţă, şi prin faţa lor, apa rostogolea la vale, într-un iureş murdar , scaune, butoaie, porţi de lemn smulse de prin garduri, ulcele, un cadavru de porc în care îşi recunoscuseră propriul animal luat de Josăla, câteva cârduri de raţe fericite de puterea acestui puhoi şi o grămadă de fuioare de cânepă. Însă lucrul cel mai grav, care îi lăsă interzişi cu desăvârşire, era că Maftei cu coteţ cu tot, dispăruseră cu totul. Întâi se temură că apa prăbuşise toată coşmelia peste el, însă nu rămăsese nici o urmă de dărâmături: în întregime, coteţul fusese săltat de viitură şi dus înspre vale, până destul de departe încât să nu îi mai poată desluşi urma. Le luă câteva zile, până ce apa scăzu şi odată cu ea, zarva certurilor iscate, căci întreg satul o luase la picior pe malul apei, căutându-şi fiecare propriile fuioare de cânepă, nemaiştiind care al cui e, încăierându-se, înjurându-se, ţipând unul la celălalt ca descreieraţii, până ce se făcu destul de multă linişte ca să afle că între mănunchiurile de cânepă pâcloasă pe care le culeg ei din apă trebuie să se aştepte să dea de cadavrul unui înecat. Aşa încât porniră, de această dată, cu mai multă băgare de seamă şi cu o uşoară scîrbă faţă de apa înnămolită, să dea de urmele coteţului şi de leşul umflat al lui Mafteiul Ioanii. „Vezî? Tumna în noaptea asta l-o pus dracu să doarmă în coteţ” povesteau sătenii, scotocind fundul văii cu bâte lungi, ca nu carecumva să se fi agăţat cadavrul de ceva rădăcini şi să nu fi putut ieşi la suprafaţă. Însă bătură malurile vreo câteva zile degeaba. Au găsit uşa coteţului şi mai multe grinzi prăbuşite unele peste altele, destul de repede, nu foarte departe de Uliţa Morii, dar în van scotociră pe sub el, căci nu era nici urmă de Maftei. Câţiva au urmat malurile văii până în Dîrja, scotocind lanurile de jur împrejur, pentru că dacă l-ar fi tras din apă lupii sau alte animale, ar fi găsit cel puţin osemintele risipite printre ierburi. Nu au găsit niciodată nimic şi nimeni nu ştie ce s-a ales de trupul lui.

Maria plăti o slujbă la biserică, mai degrabă uşurată că a scăpat de el, decât îndurerată de aşa pierdere. Cât despre Traian, povestea lui e puţin mai complicată. Satul avu despre el numai vorbe de laude, pentru că vreme de douăzeci de ani după aceea nu s-a căsătorit. A rămas lângă văduva fratelui său şi ajutat-o să îşi crească copiii până la căsătoria băiatului cel mare, Vasilică a lui Maftei, tot aşa cum a continuat să îl ajute pe Niculae din Deal să îşi chivernisească averea. A prosperat el însuşi câştigând bani şi cumpărând pământ încetul cu încetul, fiind unul din cei mai respectabili oameni din sat, dar povestea despre cum l-a zăvorât pe Maftei în coteţ, în noaptea în care l-a aflat moartea, tot l-a ajuns din urmă, deşi a zăcut adormită şi neştiută mai bine de cincizeci de ani.

Share on Facebook

Pentru Mafteiu Ioanii păruiala nu înceta în cârciumă. Băutura îl punea în mişcare şi o dată ajuns acasă, deşi târziu în noapte , punea pe jar toată gospodăria. Slobozea vaca din grajd, porcul din coteţ, se înarma cu o botă, intra în casă şi îşi trezea soţia şi copiii cu câteva lovituri, şi apoi începea să-i fugărească pe toţi prin ogradă, până ce o luau la fugă care încotro, pe dealul Hongaş în sus, sau în josul drumului, către Dîrja. Nemaiavând pe cine bate, s-a apucat într-o noapte de tras lovituri câinelui din legătoare, care a răbdat cât a răbdat, până când, în disperare, a sărit la el şi i-a făcut ferfeniţă mâna. Întâmplarea nu l-a învăţat minte, căci Mafteiu Ioanii s-a deprins să sară gardurile şi să se ia la bătaie cu cei mai răi câini din sat şi făcea atâta hărmălaie până când trezea oamenii cu noaptea în cap, şi nu era chip să scapi de el, decât înarmat cu o secure într-o mână şi aruncând cu pietre din cealaltă. Cu toată acestea, sătenii au fost îngăduitori cu el, până într-o noapte de vară în care, fugărindu-şi vaca până în capătul satului, strigând pe urma ei toată sudălmile care îi treceau prin minte, îi pierdu urma în dreptul casei în care locuia Susiţa.

Trebuie spus că în acea noapte văduva Susiţa pescuise de la cârciuma lui Josăla un peşte gras: pe însuşi Găvrişuţ, om de vază în Panticeu, cu pământ, avere, nevastă sănătoasă, nouă copii şi bun de gură, lăudăros nevoie mare. Aşa că pe când se încinse Găvrişuţ în ale amorului deasupra Susiţei, se trezi cu o lovitură puternică pe spinare şi cu vocea lui Maftei strigând:

-          No, mă, mere treaba?

Şi cum botele lui Maftei se înteţeau, peste cap, mâini şi picioare, Găvrişuţ nu avu încotro decât să fugă afară din casă, în urletele femeii, aşa cum era, în fundul gol, cu o simplă cămaşă de in şi pantalonii uitaţi pe lădoiul Susiţei.

-          Haaaaidaţi uomini că am prins on hăram de berbece la Susiţa în ocol! strigă Maftei şi o luă la fugă pe urmele lui Găvrişuţ, croindu-i din când în când câte o botă, oprindu-se să mai urle o dată ca să trezească tot satul în lătrăturile agitate ale câinilor şi apoi luând-o iară într-o goană turbată pe urmele fugarului, până sub ferestrele casei lui.

-          Tuuuu Maaarieeee, o strigă el pe Găvrişoaie. Bărbatu aiesta a tău îi tare uituc. Oricâte bote i-am dat păstă cur, tăt nu ş-o adus aminte că ş-o uitat cioarecii la Susiţa!

A doua zi dis de dimineaţă Găvrişuţ cu mai mulţi bărbaţi din sat porniră hotărâţi înspre hanul lui Mendel. Au depăşit pe drum silueta încovoiată a lui Grigoraşu Purecelui, care nu se putu răbda să nu întrebe strigând pe urmele lor: „Băăăă, Găvrişuuuuţ! Da-i buuuună Susiiiţaaaa?”, au trecut prin faţa hanului, au ocolit clădirea, au luat-o de-a lungul zidului din piatră până la pârăul din spatele grajdurilor, au trecut podeţul de lemn, au urcat povârnişul abrupt până sus de unde începea întinderea Şesului şi de unde se zărea desluşit, departe în zare, la capătul ei, Vulturul şi pădurea dracului.

De mai multe luni, aici, în marginea pământului primit în dar de la grof, Niculae al lui Partic începuse să îşi ridice casă. Încă nu vânduse nici măcar o parte din pământ, dar zilnic, înaintea carului cu boi, bătea de mai multe ori drumul Vulturului, de unde îşi aducea piatră pentru construcţie, însoţit de bunul său prieten, Traianul Ioanii. De altfel, Traian nu mai dăduse pe acasă decât rar; locuia împreună cu Niculae într-o colibă improvizată aici în Deal, îl ajuta să îşi gândească semănăturile din toamnă, cât pământ să are, cât să dea în arendă, îl învăţă să se îmbrace şi să nu îşi mai arate fundul tuturor curioşilor, şi minune mare, îi descleştă glasul. Pe r, Niculae nu a reuşit să îl pronunţe toată viaţa, însă la câţiva ani de la moartea tatălui său, oamenii începură să vadă că e harnic, că nu se ţine de prostii, că nu era chip să îl mai prosteşti cu una cu două. În privinţa lui Traian, deşi de abia împlinise vreo şaisprezece ani, era întru toate opusul fratelui său mai mare, Mafteiu Ioanii. Nu s-ar fi apropiat pentru nimic în lume de un pahar de alcool, deşi intra foarte des în cârciuma lui Mendel, pentru că evreul îl plătea bine să îi aducă lemne din pădure, să i le crape, să îi încarce sacii cu grâu şi să îi ducă la moară. Mai mult, toţi oamenii din sat ştiau foarte bine că dacă n-ar fi fost mintea ageră a lui Traian, toată averea lui Niculae s-ar fi dus pe pustii.

Aşa încât, în clipa în care Găvrişuţ intră în coliba lui Niculae din Deal (căci aşa i-a rămas numele în Panticeu, după terminarea casei), căutându-l pe Traian, ştia foarte bine că nu vorbeşte cu un copil orfan, ci cu singurul om cu mintea pe umeri din toată familia lui Maftei.

-Măi Trăiene, grăi Găvrişuţ, noi până aci nu ne-am legat de Maftei că are fomeie şi copchii şi îi vai de capu lui. Da fă bine şi potoleşte-l cum îi ştii, că dacă nu gată cu circuşu aiesta, l-iţî culege din oarice puţ.

În noaptea aceea, pe când sosi acasă Mafteiu cu bota în mână, Traian îl aştepta pe prispă. Toată copilăria fusese trimis să îl aducă de la cârciuma lui Josăla, pentru că Traian era singura persoană pe care Maftei nu a bruscat -o niciodată, oricât ar fi fost de aprins sau de băut, însă, de când cu moartea Ioanii şi cu averea neaşteptată a lui Niculae, cei doi fraţi se vedeau foarte rar. Şi în acea seară, pe când Maftei se opinti să îşi trezească toată casa după cum îi era obiceiul, Traian îi smulse bota din mână şi îl aruncă afară în praful ocolului.

Share on Facebook

Dacă mergeţi astăzi până în Panticeu, puteţi vedea în triunghiul de verdeaţă îngrădită din centru un monument închinat oamenilor din sat care au căzut la datorie în cel de al doilea război mondial. E un simplu pilastru înalt de câţiva metri şi în vârful lui tronează o cruce albă, din ciment de cea mai proastă calitate. Nu aş amesteca în poveştile de aici asemenea simboluri aberant patriotarde, dacă una dintre primele rugăciuni pe care am învăţat-o în verile de la Panticeu nu ar fi fost:

„Doamne dă să ploaie, să curgă şiroaie, să deie gâştele cu curu de crucea din piaţ!”

Spre deosebire de stră-stră-stră-bunicul meu, Niculae al lui Partic, prostul satului, am prins-o uşor, cu atât mai mult cu cât verile se năpustea pe noi o căldură îngrozitoare, un soare dement, în faţa căruia nu puteai să mai îţi doreşti nimic altceva decât o rafală puternică de ploaie. Cred că, adunate, am petrecut săptămâni întregi urcat pe talpa coşteiului, uitându-mă când înspre Sărata, înspre Ungaria, („când spune radio că plouă la Ungaria, a doua sau a tria zî, numa vezî că să sloboade ploaia şi la noi”), de unde veneau ploile stabile, norii joşi ce rămâneau pe cer mai bine de o săptămână, când înspre Dîrja, dinspre care se porneau pe neaşteptate vijelii spectaculoase de vară. Am petrecut atât de mult timp din copilărie aşteptând ploaia, încât şi acum, în cele mai nepotrivite zile când uit să iau umbrela cu mine şi port pantofi de vară, nu pot să nu mă bucur de cea mai sălbatică ploaie. Vorba lui Hrabal, „iubesc orice fel de ploaie şi căderea piezişă a fulgilor de nea, iubesc cerul albastru şi puii de pisică….”. Dar revenind, rugăciunea asta nu avea nimic împotriva gâştelor şi cu atât mai puţin împotriva cururilor lor. Obişnuia să o spună vecinul nostru Victor, bolnav de cancer, care ar fi vrut ca lumea cu oamenii şi vietăţile ei agitate inutil să se termine odată cu el. Dacă s-ar fi adunat atâta apă încât gâştele să poată da cu curu de crucea din piaţ, mai bine de jumătate satul ar fi fost înecat şi poate, cu puţin noroc, ar mai fi plouat încă.

Pe vremuri, când albiile văilor din Panticeu nu se adânciseră şi când apa ieşea în grădinile şi curţile oamenilor, culegând găini, porci, ustensile de pe lângă casă, snopi de cânepă prinşi la muiat în vale, trebuia să fii cu mare băgare de seamă să nu te prindă viitura cu toate lucrurile împrăştiate prin ocol, şi mai mult decât atât, să nu carecumva să te prindă căzut mort de beat în ceva şanţ. Asta pentru că băutura a fost mare pacoste pe capul oamenilor din sat: care cum creştea, se însura şi se aşeza la casa lui, după câţiva ani de prosperitate, numai îl vedeai cum prinde a bate în fiecare seară drumul cârciumei. Una era să mergi la cârciuma lui Mendel, unde prindeai veşti despre târgurile din împrejurimi, cunoşteai oameni noi găzduiţi la han şi trebuia să ştii să te porţi ca să fii lăsat înăuntru, alta era să mergi seară de seară la Josăla, unde un pahar de ţuică costa nu mai mult de un ou şi unde îşi făceau veacul toţi beţivanii satului, între ei, cel mai întrecut în prostii, bătăi şi sudălmi, Mafteiu Ioanii. Într-o seară, enervat nevoie mare pe unul dintre chelnerii de la bar, Maftei scoase de undeva o secure şi se apucă să  facă praf toate mesele, toate mobilele, până şi uşa cârciumei şi nu fu chip să îl oprească nimeni. A doua zi Josăla i-a cerut dezpăgubire pentru toate, dar unde era să găseşti bani într-o casă cu şapte copii mici, făcuţi toţi la un an diferenţă şi cu nevasta, Maria lui Maftei, ţinând singură toată gospodăria. Aşa încât Josăla le luă porcul din coteţ, şi peste o săptămână, când redeschise cârciuma, între bar şi restul încăperii se afla un zid despărţitor, fără uşă. În zid se aflau trei deschizături mici, nu mai mari cât să poţi trece pumnul prin ele, sau la nevoie, paharul de ţuică.  Podelele cârciumii erau goale, fără scaune, fără mese.

„No, aşe, porcilor, spuse Josăla, dacă vreţî să vă crăpaţî clerii, amu aveţî loc bugăt.”

Şi omul avu dreptate, pentru că stând în picioare şi bând, Mafteiu Ioanii se enerva de fiecare dată şi începea să îmblătească la pumni, când unuia, când altuia, iar femeile şi copiii veniţi să-şi culeagă beţivul şi să îl ducă acasă, aşteptau afară, uneori vreme de un ceas întreg, până ce înceta păruiala.

Share on Facebook

De ce oamenii mai bătrâni îşi amintesc că pe grof îl chema Páncélcseh, nu ştiu să vă spun, însă în toate documentele pe care le-am verificat, de-a lungul secolului al XIX-lea, aproape întreg hotarul Panticeului era proprietatea baronilor Wesselenyi, al căror castel mai poate fi astăzi vizitat la Jibou. Dacă treceai de casa lui Grigoraşu Purecelui şi de marginile vechiului cimitir, dincolo de ieşirea din sat către Nord, înspre Recea Crîstur, se întindeau pe mai multe jughere de pământ grajdurile grofului, şi de partea cealaltă a văii, înălţat în coasta dealului, cu mai multe trepte care coborau până în drum, se afla conacul. De undeva din satele din preajma Jiboului, groful adusese cu el un argat tânăr, proaspăt căsătorit, căruia i-a fost încredinţată de la bun început herghelia. Partic, căci aşa i-a fost numele, era rareori văzut prin sat şi asta nu pentru că ar fi fost de felul lui un individ urâcios sau singuratic, ci pentru că avea atât de mult de lucru, încât de abia reuşea să dea pe acasă. De vreo două ori pe lună străbătea satul călare pe un cal, sau cu altul de căpăstru, până în capătul celălalt, dinspre Dîrja, nu foarte departe de casa lui Margit, unde se afla atelierul fierarului şi unde, până ce potcovea caii, le schimba potcoavele, sau le tăia puţin dintr-o copită roasă, Partic mai schimba două vorbe cu cine se nimerea prin preajmă.

Curând după sosirea în Panticeu, soţia lui muri la naştere, iar pe copilul care se născu, pe numele lui Niculae , îl crescu Moaşa în primii ani de viaţă.  Când împlini vreo şase ani şi de abia reuşea să vorbească, Partic îl luă acasă de la moaşă, şi îi dădu în grijă întreaga gospodărie: să hrănească găinile şi porcii, să iasă cu oile la păscut. Tatăl nu se recăsători niciodată. Satul vorbea că din când în când petrece noaptea la Susiţa, o văduvă rea de muscă, care îşi făcuse obiceiul să ademenească la ea bărbaţii care ieşeau afumaţi din cârciuma lui Josăla. Aşadar, fără o mamă vitregă prin preajmă, fără alţi fraţi sau alte rude, cu un tată pe care îl vedea mai mult noaptea târziu, Niculae crescu singur, cu găinile şi oile, şi deja la vârsta de 10 ani era prostul satului. La şcoală nu mergea şi prieteni nu avea, deşi copiii din sat se ţineau deseori pe urmele lui.  Nu ştia să vorbească bine, nu ştia să îl pronunţe pe r, umbla îmbrăcat cu o cămaşă lungă de in şi dacă cineva îl ruga să le arate părţile ruşinoase, o făcea cu dragă inimă. O dată, la o rugăminte în şoaptă, i se întâmplă să îşi ridice poalele în cap duminica în biserică.

-Măi, Partic, îi spuse într-o zi de potcovit, fierarul. Tătă zua umbli după caii aieştia a grofului, fute-i-ai, da de copchilu ala a tău, nu ţi-i nici on pic de mnilă? Nu vezî că nu ştie vorovi bine? N-ai ave noroc pă lumea asta că nici on tatănost nu l-ai învăţat să-l zică.

Dar de la o vreme lui Partic începu să îi pese din ce în ce mai puţin, nu numai de propriul fiu, ci şi de gospodărie, de cai, sau de viaţă în general. Ajunsese să îşi petreacă aproape fiecare seară până noaptea târziu, în cârciuma lui Josăla, de unde îl recupera Niculae, cărându-l în spate până acasă. Întâmplarea făcu, ca printre nevestele care aşteptau în faţa cârciumei, sau care îşi trăgeau bărbaţii de mână înspre casă, sau cele puţine care îi altoiau cu făcăleţul, să se afle şi Traianul Ioanii, pe atunci un copil de vreo zece ani, venit şi el să îl ducă acasă pe fratele său mai mare, Maftei . Şi schimbând într-o seară o vorbă, în alta două cuvinte, cei doi băieţi se împrieteniră şi Niculae învăţă de la Traian să spună Tatăl nostru. Nu fu deloc o treabă uşoară, pentru că vorbele nu se legau deloc de mintea prostului, până ce lui Traian nu îi veni ideea să îl ducă în staulul cu oi.

- Uite, măi Niculae, vezi tu oile astea?

- Le văd, le văd, oile, îi răspunse celălalt în nesmintita lui fericire.

- Păi uită-te bine că pă asta o cheamă „Tatu nost” şi pă asta „care eşti în cer” şi pă asta „sfinţască-să numele tău”, şi pă aia neagră „şi nu ne duce pă noi în ispită” şi mâine când îi mere cu ele la păscut aşe să le strâgi.

Şi mânând oile pe dealuri după noul lor nume, Niculae învăţă să spună „Tatăl nostru” şi să îl recite înainte de masă, în felul lui peltic, în cele câteva duminici când fusese chemat la prânz în casa lui Traian. Până într-o zi când în prezenţa Ioanei, a copiilor ei, Maftei şi Traian şi a nurorii Maria, Niculae spuse rugăciunea în felul următor:

„Tatu nost sfinţască-se numele tău, vie împălăţia ta…..”

- Ai uitat de „care eşti în cer”!

- N-am uitat, da pă „cale eşti în cel” am tăiat-o, răspunse Niculae.

Rugăciunea asta greşită, în care dispăruse cerul, ca şi cum lucrurile s-ar întâmpla cu toate pe pământ se dovedi a fi profetică, în felul ei. Când băiatul împlini şaisprezece ani, pe Partic, beat sau treaz – nu se poate şti pentru că nimeni nu fu de faţă să vadă – îl aruncaseră caii în peretele grajdului, iar când groful coborî dimineaţa la herghelie, îl găsi întins pe jos cu creierii risipiţi în balegă. Poate pentru că accidentul se întâmplase în grajdurile lui, sau poate pentru că în sfârşit îi trecu prin minte să răsplătească toată munca de o viaţă a omului, groful donă pe numele lui Niculae al lui Partic patruzeci de jughere de pământ arabil în Deal, înspre drumul care urcă în pădurea dracului.

Aşa se face că peste noapte , Niculae, prostul Panticeului, se trezi a fi cea mai bună partidă de însurătoare de pe mai multe sate şi după domnişorul Gheriu, cel mai bogat om din sat.

Share on Facebook

Nu am scris ieri nimic pentru că am fost plecat la Panticeu, unde mi-a pus gând rău un ponei . Cum sunt ei, întreaga spiţă poneiască, groaznic de revoltaţi împotriva blogurilor, domnul ponei, aici de faţă

nu şi-a dezminţit apartenenţa rasială şi toată ziua mi-a sabotat activitatea internautică: a dat din cap că vrea să se joace, a nechezat, a fugit după mine, şi cum, dacă mă provoci, nici eu nu mă las mai prejos, am fugit şi eu după el, până ce am obosit amândoi şi el a început să se scarpine de un măr din curtea unchiului Traian.

Apoi, m-am întâlnit cu Victoria, care o lady şi care a dat din cap că nu e bine ce fac. Uitaţi-vă la ea, chiar şi cu căruţa în spate, e foarte foarte lady:

În cele din urmă, complet derutat de atâtea feedback-uri negative, am urcat pe dealuri şi am ajuns la pădurea de brazi unde obişnuiam să mă joc toată vara când eram în vacanţe şi am făcut o fotografie de sus a Panticeului:

Şi pe când eram eu sus si mă tot gândeam cum ar fi zburat Grigoraşul Purecelui pe un cer senin şi îmbătrânit al unei dimineţi călduroase de noiembrie, întru toate pre- apocaliptic , primesc următorul sms:

“Haha poate te ridică în cer şi toţi rămân cu buza umflată cu blogul”

Nu am crezut eu că rămâneţi voi cu buza umflată, că bloguri sunt destule, însă mă tot gândeam: totuşi, dacă mă ridică, înger sau drac, ce mă fac, că nu am cârjă? Că doară nu voi pleca aşa, cu una cu două, cu atâtea iţe şi poveşti neterminate. Băgaţi bine de samă, pentru că am boală grea de dus: sunt în stare să îl fac pe dracu în patru, ca să am ultimul cuvânt.

Share on Facebook

Trebuie să vă mărturisesc că mă urmăreşte în tot ceea ce fac următorul scenariu: ori de câte ori mă apuc de ceva serios, marea majoritate a oamenilor din jurul meu sunt apatici, sceptici, bănuitori. Dacă însă mi se năzare vreo joacă, toană, frivolitate sau „guilty pleasure”, unele dintre ele reprobabile, o mulţime de lume începe să vorbească despre asta, oamenii se implică, dispută variante, vor detalii şi continuări. Spre marea marea surprindere, de 9 zile de când există, blogul acesta s-a bucurat deja de 851 de vizite (dacă e să iau în calcul numărătoarea Weblog), a urcat în topul celor mai vizionate articole, ba mai mult, vineri m-am si intalnit cu Marian Chinchiusan de la City News care vrea să facă un articol pe acest subiect. Multumesc tuturor cititorilor şi prietenilor pentru răbdare, entuziasm, curiozitate, însă, ca să fiu sincer până la capăt, nu prea ştiu cum, şi nici dacă ar trebui să reacţionez cumva la toată povestea asta. Pot doar să vă să răspund în vorba bunicului, identică de fiecare dată când vorbesc cu el la telefon: „Multă sănătate! Să vă dea Dumniezo multă sănătate!”

Stimaţi cititori, eu unul chiar mă joc aici. Şi pofta asta de joacă de-a blogul în aceşti termeni mi-a transmis-o Digodana, căreia, offfff!, iarăşi am uitat să îi spun ! Urmăriţi link-ul, dacă vreţi să vedeţi ce, promit că e foarte satisfăcător….. cheia se află în primul comentariu al textului, postat de Oleg. Sunt foarte tentat să vă povestesc mult mai multe despre Dana, însă cum blogul acesta e strict despre oamenii şi lucrurile de la Panticeu şi cum ea nu a călcat niciodată pe acolo, va trebui să o duc cu mine într-o bună zi, ca să capăt dezlegare la poveşti. Oare vine? Vă anunţ de pe acum că postările astea nu sunt toate comice, hâtre, fantastice. Unele conţin doar câteva tuşe, câteva date banale despre oameni care au trăit mai demult, cu totul irelevante pentru a-i cunoaşte. Şi totuşi, nu mă pot abţine să nu vă dezvălui de la bun început, dacă doriţi să urmăriţi cum se leagă între ele poveştile de la Panticeu, pentru nimic în lume nu scăpaţi din vedere mâţele Potracănului!

Şi eu şi pe ascuns şi mâţele Potracănului vom reveni de-a lungul unui an întreg, fiindcă vă promit solemn că voi închide acest blog cel mai târziu la 1 decembrie 2011 . Nu de alta, dar pentru orice eventualitate, vreau sa am o luna decembrie libera inainte de 2012. Asta până şi sătenii o ştiu: eram în autobuzul dinspre Panticeu şi numai ce aud o voce bărbătească, rostind rar, apăsat, vorbele următoare:

-Să gată lumea, Marie, că asteroidu ala vine, nu stă!

Ne vom strădui nevoie mare să legăm şi să dezlegăm toate iţele poveştilor noastre, ca să nu ne prindă sfârşitul lumii cu lucrul neterminat. Vorba unui foarte stimat profesor: „timp a fost, timp este, timp nu va mai fi!”. Şi vorba bunului meu prieten Pietro, despre care am voie să vă povestesc pe larg, pentru că am fost cu el la Panticeu şi bunica i-a făcut pancove, Festina Domine!, ceea ce tălmăcit din latineşte ar suna: Grăbeşte-te, Doamne! Sau, dacă sunteţi atei, agnostici, ori pur şi simplu nu vă pasă: grăbeşte-te, măi asteroid !

Share on Facebook

Când auziră femeile din Valea Ierii strigătul Domnicăi, îşi şi dădură jos şurţurile de la brâu şi o luară repede repejor, peste fâneţe şi grădini, sărind gardurile joase ale vecinilor, tâind-o peste podeţe pâna la casa cu pricina, aşa încât, înainte să se dezmeticească Grigoraşu Purecelui, se şi trezi cu o grămadă de muieri trupeşe strânse în jurul lui, cătând cu luare aminte la oglindă, la sfoară şi cele două lumânări, dând din cap a mustrare şi întrebând-o pe fata care plângea cu obrajii ascunşi în palme:

-D’apoi, aiesta ţi-i ursâtu, Domnică? Mare ruşine pă tine, că degeaba ai fost nelipsâtă de la beserică, dacă ai ajuns la boscoanele Marichii.

Şi repede dosiră mărturiile păcatului, scuipând în sân şi făcându-şi nenumărate cruci, pentru aşa păţanie, privind încruntate şi severe către panticeuanul nostru. Înviorat de atâtea fuste care se roteau în jurul lui, badea Grigoraş prinse a uita de durerea de picioare, îşi descleştă glasul şi le povesti despre zborul lui cu Necuratul. Tare se mai minunară toate şi iarăşi îşi făcură cruce, vrând să cheme popa, însă Domnica le opri:

-         Asta e lucrătura Marichii. Marica o încurcat treburile, ea să le dezlege!

Aşa hotărâră toate, să urce cu moşul până în vârful piscului la Marica, dar cum era el cu picioarele bătrâne şi lovite, l-au trimis la vecina Iulica care încuviinţă pe loc să lege măgarul la căruţă şi să îl ducă până sus.

- Da rămâi aici, moşule, că aduc căruţa în ocolu aiesta să te ieu de aci, strigă Iulica în urechea bătrânului şi apoi le spuse celorlalte femei: Mi-i frică să-l bag la mine în curte, că am scroafă a făta, şi mă tem că dacă îl vede scroafa cât îi de urât, va lepăda purceii.

Tuloi!, strigară celelalte şi o luară la fugă pe la casele lor, căci lăsaseră măgăriţele la păscut pe şanţurile din marginea drumului şi copiii jucându-se în curte. Aşa se făcu că pe când Iulica mână căruţa pe uliţa dinspre Pruni, cu badea Grigoraş şezând pe capră şi privind în stânga şi în dreapta, să nu carecumva să îi scape ceva demn de povestit în cârciuma lui Mendel, străbătură un sat lipsit de orătănii. Găinele erau închise în şură, măgăriţele în grajduri, copiii ferecaţi în cămările dinspre grădină, până şi câinii prinşi în legătoare undeva în spatele casei, ca să nu le dea vreo boală ochiul rău al moşului.

- Da tu Iulică, blăstămate si de mninune-s femeile în satul ăsta: bărbaţîî îs duşi şi ele nici o găină nu ţân, la porci nu dau de mâncare şi tâţi câinii îs legaţî în spate, ca să nu poată lătra pă cine vine la ele, hehe. Poate că dacă tât m-am nimerit aici, în satu aiesta oi şi rămâne, că la vărsta mea îi tare greu drumu înapoi.

Până să ajungă sus la casa vrăjitoarei, Grigoraşu Purecelui cunoştea deja numele tuturor văduvelor mai bătrâne şi hotărât lucru, spre spaima Iulicăi, îşi puse în minte să mai zăbovească măcar o vreme prin Valea Ierii, că încă aşa femei singure şi cu uşa de la casă deschisă, nu mai văzuse el nicăieri pe unde umblase prin lume. Au înaintat încet de tot, căci moşul întreba pe toată lumea, femeie sau bătrân, de-a cui îi, câţi ani are, dacă i-a dat Dumnezeu sănătate şi dacă a fost vreodată prin Panticeu, care e un sat fain cu o cârciumă unde servesc două jidovance, frumoase cum nu s-a mai auzit şi de văzut nici atâta.  Apoi se apucă să povestească despre averea mare a domnişorului Gheriu, încă neînsurat, care are o pivniţă cu vinuri atâta de mare, încât poate îmbăta toată Valea Ierii, cu câini cu tot, că vite ia-le de unde nu-s, cu aşa femei prăpădite cărora numai la lucru nu le stă capul. Şi în cele din urmă, se întinse pe paiele din căruţă şi adormi. Când se apropiară de casa Marichii, îl trezi voce de cântec, pentru că jumătate satul se adunase deja în curtea ei, înălţând laude Sfintei Născătoare, care i-a ferit de mare rău. Badea Grigoraş se coborî încet, încet, de pe capră şi îndoit în două, sprijinit în cârja cu care îl altoise pe dracul, îndreptându-se către gazda ieşită pe prispă, zise în auzul tuturor:

-Tu, Marică dragă, aşe curve ca-n satu aiesta, mai rar!

Vorba asta a moşului avu darul să împrăştie pe toată lumea pe la casele lor, în sudălmi şopotite în năframă, cum să-l ia iarăşi dracul, să-l bage şi să-l scoată. Iar Marica îl pofti în casă unde deja prăjea în untură de porc nişte buruieni numai bune pentru picioarele lui julite în crengile copacilor şi unde aştepta, deja de o bună bucată de vreme, Domnica. Şi văzându-i pe amândoi aşezaţi, tăcuţi, deşi badea Grigoraş tot încerca să ridice cu cârja când poalele vrăjitoarei, când pe ale Domnichii, Marica le dădu dezlegarea celor întâmplate.

Păi nici nu era cu putinţă ca Domnica să-şi viseze ursitul, când în gândurile ei nu vroia să vadă pe altcineva decât pe logodnicul plecat. Şi totuşi, chipul bărbatului ei adevărat fusese deja urzit şi chemat într-un vis, care, neputând să se strecoare nicium în sufletul închis al fetei, îşi găsi lăcaş bun într-o minte plină ochi de gânduri la curvăsării şi împreunări.

-Aşe că ostaşu al de ungur pă care l-ai visat dumneata, bade Grigoraş, nu cu dumneata avea treabă, că ala îi bărbatu Domnichii. Iară tu Domnică dragă, află de la mine că ai puteri de vrăjitoare, că atât de mare ţî-o fost dorinţa să-ţî vezî bărbatu în prag, că ai chemat on drac care să ţî-l aducă, numa cum eşti încă tânără şi nu te ştii struni, şi-o bătut joc dracul de tine.

Multe le mai spuse Marica şi îl opri la ea pe badea Grigoraş preţ de câteva zile să îşi revină şi mai apoi să pornească cu prima căruţă către târgul din Cluj, de unde îşi va găsi de bună seamă drum către Panticeu.

-         Iară tu, Domnică dragă, de când eşti tu în Valea Ierii, ai văzut tu ostaş de ungur cu mustăţile răsucite prin ceva hâmbar? Pe stălajie pe cămară? După vreo poiată sau într-un grajd? Fă bine şi ia şi tu drumul Clujului, că acolo ţi-i găsi norocul.

Pe când le vorbea vrăjitoarea aşa, numai văzură cum intră popa în casă şi le dă bineţe, dornic şi el să afle de la moş toată păţania. Şi popa ascultă cu atenţie încă o dată povestea cu zborul şi cât sunt de curve femeile din Valea Ierii, mai rar, şi în tot acest răstimp clătina din cap a recunoaştere. Şi apoi grăi la rândul său:

-Bade Grigoraş, pe cât sunteţi voi panticeuanii aieştia de slobozi la gură, pe atât îi dracul vostru de slab de minte. Nu vezi dumneata că numai de poveşti muiereşti se ţine, de glume şi de petreceri, de parcă ar fi tot timpul beat? Ba cântă, ba joacă feste femeilor nemăritate. La noi Necuratul nu e lucru de glumit, căci a luat minţile oamenilor şi i-a aruncat în prăpăstii. La voi, cu un asemenea drac, baiul cel mare îi că răul din lume a ajuns lucru de şagă. Aşa că, veţi fi voi, panticeuanii, oameni vrednici şi tari de înger, dar sunteţi din cale afară de slabi de drac!

Şi aşa se făcu, că o săptămână mai târziu, în vreme ce o căruţă care o ducea pe Domnica şi pe badea Grigoraş cu o desagă de leacuri vrăjitoreşti primite în dar cobora drumurile munţilor înspre vale, către Cluj, toţi sătenii din Valea Ierii, cu popa în frunte, au început a trage clopotul, nu ca să împrăştie norii, ci ca să nu le mai aducă dracii niciodată panticeuani din ăştia slobozi de gură şi hâzi ca noaptea.

Share on Facebook

În fapt, lucrurile se petrecură în felul următor: în aceeaşi dimineaţă, înainte de răsăritul soarelui, Grigoraşu Purecelui se trezi din vise neliniştite. Toată noaptea visase un tânăr militar care trecea prin faţa porţii şi grăia ceva către dumnealui, încet, fără să îl audă. Şi cum moşul nostru se sperie că îi venise ceva chemare la oaste, se ferecă în propria lui casă. Însă visul nu înainta. Nici ostaşul nu se mişca din faţa porţii, nici dumnealui nu putea face altceva. Se trezi de câteva ori în noaptea aceea, însă de fiecare dată când adormea, se vedea înapoi în camera ferecată, şi dacă se uita pe geam, tânărul stătea neclintit, în poziţie de drepţi, nici gând să îl lase în pace.  Era înalt, ferchezuit şi cu o mustaţă ungurească pomădată, răsucită deasupra obrajilor.

-Lua-v-ar dracu cu bevonolaşul (n.n. înştiinţare) vostru! Pica-v-ar mustaţa de ruşine, porcilor, să tulburaţi somnul oamenilor bătrâni cu armata voastră de căcat! îi strigă moşul militarului şi se trezi. Se ridică din pat, enervat nevoie mare, se îmbrăcă, înjurând toată comânduirea, şi o luă încet înspre han, pentru că de abia umbla şi era bine să pornească încă devreme, la primele raze ale soarelui. În clipa în care ieşi pe poartă, nici nu apucă să facă doi paşi, că şi văzu mâţăle Potracănului venind în fugă către el cu cozile ridicate, dornice să i se împleticească printre picioare.

- Da-u-ar şponiolu (n.n. gripa spaniolă) în voi, lighioanele dracului, că adunaţi la voi tăţi mâciocii din satu aiesta şi-mi împuieţî capu cu zbierătele voastre, curve nesătule ce sunteţi. Mniau zîceţî? Mniau vă trebe? Haidaţî numa că vă arăt io la mniau, zbieră moşul răsucindu-şi cârja în aer, iar cele trei pisici se opriră în fund la câţiva metri distanţă, mişcându-şi capetele în cercuri în timp ce urmăreau capătul cârjii.

Pe când ajunse în dreptul caselor Gheriului, enervat de-a binelea, grăi către tânărul aşezat pe cea mai înaltă treaptă, sprjinit cu capul într-o mână şi ţinând în cealaltă o ţigară:

-Tot singur, domnişor? iar răspunsul veni într-o scurtă încuviinţare de cap şi un rotocol de fum

-Apoi nu-i bine, domnişoru Gheriu, că satu prinde a povesti câte şi mai câte.

-Nu mai multe decât despre dumneata, bade Grigoraş, care eşti plin de câte şi mai câte, dar în satul ăsta n-ai fost niciodată însurat.

-Şi-u-ai de mninune la lume, bodogăni bătrânul, şi de această dată, negru de supărare, grăbi pasul către poarta hanului.

Însa în clipa când ajunse în faţa cârciumei, nici bine nu apucă să îşi ridice cârja, că simţi două ghiare mari cum i se strecoară pe după subsiori, îl prind de umeri, şi până să se apuce să se dezmeticească, cârciuma, hanul şi satul întreg se prăbuşiră jos, departe, sub picioarele lui. Ghiarele îl ţineau atârnat atât de sus în aer, că putea vedea de sus Dîrja, Sărata, şi Poienile ascunse adânc în pădurea din Deal, şi degeaba încercă să îşi ridice privirea înspre vâjâitul de aripi care venea de deasupra lui, căci capul îi era prins între două labe negre puturoase, din strânsoarea cărora nu era chip să se desprindă. Dracul îl luase din faţa hanului aşa cum smulge uliul puii de găină, şi deschizându-şi larg aripile, se îndreptă către sălaşul lui de la marginea satului. E cu putinţă ca în asemenea caz, oricare din panticeuanii noştri, chiar şi cei mai vrednici, să se fi pierdut cu firea şi să îşi fi dat duhul, însă badea Grigoraşul Purecelui se întâmpla să fie în dimineaţa aceea enervat foarte. Şi cum soarele se înălţase deja pe cer, putu desluşi clar, pe holdele din Şes, umbra diavolului cu aripile mari cum îl ducea pe el încovrigat. E drept că de-a lungul vieţii trecuse el prin multe şi îndurase şi mai multe, însă o asemenea ruşine nu putea răbda. Neam de neamul lor, de când îşi amintea el, nu fusese luat de dracul.

-Ho, drace! strigă, dar de sus nu i se răspunse decât cu un fel de chiţcăit scurt.  „Da ce-s io, cârpă, să mă poarte tăţî dracii încotro i-or mâna nevoia? Las că îi ţine tu minte că te-ai legat de Grigoraşu Purecelui”, spuse moşul şi fără să mai piardă vremea, o dată îşi arcui braţul drept în sus şi îi croi o cârje dracului peste picioare.

- Place-ţî? Ie de-aici, mirătură! strigă Grigoraşul Purecelui şi începu să altoiască la cârji peste picioarele dracului, atâta cât putu ajunge, însă cu toată obida, vărsându-şi toată supărarea dimineţii. Dracul cârâia, chiţcăia, zbura când în sus când în jos să-şi ameţească prada, nici gând să o lase să îi scape din ghiare, dar nici moşul nu se lăsa, ci îşi trecu cârja în mâna cealaltă şi prinse a-i învineţi Necuratului şi celălalt picior. Atent să-i nimerească de fiecare dată labele şi bucuros nevoie mare să-i audă vaietele drăceşti, moşul nu băgă de seamă că zburau acum deasupra unor păduri pe care el unul nu le mai cunoştea. „Bine-i să zbori cu Grigoraşu Purecelui, scoptitură?”, întrebă el, ţintind acum mai sigur direct către fluierele picioarelor.

Când văzu dracul că nu-i de glumit, se coborî mai jos, până ce picioarele lui Grigoraş se agăţară de vârfurile copacilor şi se aruncă într-un zbor nebun. Ai!, Vai!, Ioi!, striga omul, în vreme ce sute şi mii de nuiele îi biciuiau picioarele şi îi sfâşiau pantalonii. Iooooioioioiooi, aiaiaiaiiaiaiai, se văita el, ca de mama focului, în chiţcăituire fericite ale dracului. Şi după ce îl învineţi de tot, într-o veselă goană prin acoperişul înverzit al mai multor păduri, îl aruncă cu o bufnitură surdă în cerdacul Domnicăi.

Share on Facebook

Cam la vremea când a dispărut din sat Grigoraşu Purecelui, mocanii care coborau din satele din Munţii Apuseni cu căruţele încărcate cu butoaie de lemn băgate unele într-altele în forma unui singur butoi foarte lung au adus până la hanul lui Mendel vorba despre o vrăjitoare cu puteri nemaiîntâlnite, pe numele ei Marica din Valea Ierii. Cum panticeuanii nu aveau obiceiul să urce pe la munte, cu atât mai mult cu cât Valea Ierii se afla la o depărtare de mai bine de cincizeci de kilometri, povestea despre farmecele Maricăi, care ridica masa şi alte obiecte în aer, rostind doar câteva vorbe, lua laptele de la vaci, vindeca deochiul şi putea lega destin greu de căpătâiul omului, avu doar darul de a-i amuza, nici într-un caz să îi înspăimânte, deşi femeia fusese deja afurisită pe patru sate de la poalele munţilor.

-Nepotolită muiere, povesteau feciorii de la cârciumă, oare dacă ar vini pă aici pă la noi, oare dracu aiesta din Dealu Clujului cânta-i-ar la ceteră?

-Hăhăăăă, poate că tumna dracu nu, da la cât îi satu aiesta de mare, s-ar găsî cineva care să-i cânte, de numa, numa. Da ce, n-avem noi arcuş pă măsură?.

Aşa râdeau ei şi se veseleau pe seama legăturilor ascunse ale Marichii cu dracul, fără să ştie, în seara în care cu lămpaşe în mână scotociseră tot satul după Grigoraşu Purecelui, cu cele trei mâţe ale Potracănului care o luaseră după ei şi în vaitele lui Margit pe care nu era chip să o ţii să nu îşi smulgă părul din cap, fără ca nimeni să aibă habar de faptul că vrăjitoarea Marica încurcase iţele în asemenea hal, încât nici Panticeul nu rămăsese neatins.

Totul pornise cu câteva luni în urmă, în ziua în care pe tânăra Domnica din Valea Ierii o lăsase logodnicul, fugind cu o altă fată din sat la mătuşa ei din Rîşca. Pe lângă faptul că era mare ruşine, Domnica împlinea în anul acela douăzecişidoi de ani, vârstă la care intra oficial în rândul fetelor bătrâne care nu mai pot pofti la ficiori cu stare şi de neam bun. Şi necazul ei era cu atât mai mare cu cât, pe lângă faptul că fusese înşelată, îşi irosise mai bine de doi ani din viaţă în logodna asta care o lăsase istovită şi nemăritată. Şi după câteva luni de amar şi de ruşine, deşi era fată dusă la biserică, crescută cu multă frică de preotul din sat, Domnica îşi luă desaga, porni de la casa ei aşezată în vale şi urcă drumul care duce înspre Pruni până sus de unde se vede în zare Clujul cu bisericile lui, coborî pe lângă câteva garduri şi se furişă pe poarta Marichii.

-Am vinit, lele Marică, că aşe am on năcaz de să stau nu pot sta, să lucru iar nu pot defel şi de durnit nici atăta.

Marica o primi cu înţelegere şi voie bună, pentru că de mai mulţi ani, cum satul era din primăvara devreme până toamna târziu părăsit de bărbaţii care urcau cu vitele pe vârful muntelui, femeile rămase acasă erau câmpul de bătălie pe care îşi disputau autoritatea popa din sat şi vrăjitoarea. Pe cât era ea de bună la leacuri şi vrăji, pe atât era de priceput popa la citit pravila, la dezlegări de tot felul, unde mai pui că înălţase şi un clopot sus în vârful muntelui, pe care îl puteai trage la vreme grea şi norii se împrăştiau ca prin minune. Aşa încât, cu multă mulţumire în suflet o primi Marica pe Domnica cea cuminte şi se strădui să îi dea poveţe bune.

- Dacă-i vrea să îl aduci înapoi la tine, putem face şi asta. Dar bagă bine de samă, Domnică, că dacă uomu aiesta nu-i ursîtu tâu, îi plăti pântru asta cu vârf şi îndesat. Io zîc întie să vedem cine ţî-o fost ursît şi abia apoi să vedem cum facem să îl aducem înapoi.

În seara aceea, întoarsă acasă, Domnica făcu fix cum o îndemnase vrăjitoarea: atârnă oglinda în cui şi o legă cu sfoară de două lumânări aprinse, puse sub sfoară o găleată cu apă proaspătă scoasă din fântână după ce s-a lăsat roua, şi aprinse jos sub oglindă o legătură de ierburi din cele pe care i le dăduse Marica. Apoi se privi lung în oglindă şi se culcă, aşteptând să îşi viseze peste noapte ursitul. Avu o noapte liniştită şi fără vise. Se trezi dis de dimineaţă dezamăgită, se ridică din pat şi începu să strângă de prin încăpere oglinda, lumânările, resturile de cenuşă, când auzi o bufnitură surdă pe cerdac. Se uită pe fereastră şi nu văzu nimic, deşi se luminase bine de ziuă şi acelaşi soare care la Panticeu le dădea de veste nepoatelor lui Mendel că Grigoraşu Purecelui întârzie să apară strălucea acum prin ferestrele de la camera Domnicăi.

-Ioioioioioi, auzi un văicărit răguşit de pe prispă. Aiiaiiiiiaaaaiiii, făcu iarăşi glasul, şi atunci fata deschise uşa şi văzu în plină lumină, în faţa ei, un bătrân îndoit în două, ţinându-se cu amîndouă mâinile de picioare, cu părul alb şi rar făcut vâlvoi în vârful capului, cu un nas imens roşu aproape înfipt în pieptul ei şi cu unul din cei doi ochi mişcându-se neîncetat de la sânul ei stâng la sânul ei drept şi invers.

În clipa aceea, Domnica scoase un ţipăt atât de ascuţit şi de prelung, că toate femeile din Valea Ierii îşi scăpară lucrul din mână.

Share on Facebook

Demult, pe vremea când drumurile către Panticeu nu erau nici măcar pietruite, când valea nămolea centrul satului în asemenea hal încât oamenii trebuiau să umble de la o casă la alta pe picioroange, ca să nu se umple de noroi, când în sat trăiau atâţia unguri câţi români, atâţia români câţi evrei şi atâţia evrei câţi armeni, nepunând la socoteală conacul grofului Páncélcseh, cea mai frumoasă casă între mai multe aşezări din împrejurimi era clădirea hanului. Zidită într-o margine de sat, cu opt caturi la drum şi în mijloc, o poartă rotundă, imensă, din lemn, care se deschidea înspre curtea interioară, unde erau adăpostite vara căruţele şi iarna săniile, împrejmuită de jur împrejur cu un zid scund de piatră adusă din Vultur, clădirea hanului, la vremea aceea, proprietatea unui evreu pe nume Mendel, era locul de întâlnire a mai multor oameni şi a mai multor poveşti. Mendel adoptase două nepoate orfane cărora le muriseră părinţii de mici şi care acum crescuseră în două tinere harnice, iscusite, ce aveau pe mâini cârciuma de la han. Cele două evreice, frumoase şi isteţe foc, luau ochii călătorilor ce adăstau la han, ai sătenilor mai înstăriţi şi ai tinerilor săraci care veneau cu cîte patru ouă culese de prin cuibarele găinilor pentru a-şi putea plăti un pahar de ţuică oferit de tinerele cârciumârese. Însă nu numai ei îşi făcuseră obiceiul de a fi de-ai casei: în fiecare dimineaţă, nelipsit din faţa hanului era cel mai bătrân om din sat, trecut cu mult peste nouăzeci de ani, badea Grigoraşu Purecelui.

Ca să fim pe deplin oneşti cu povestea noastră, Grigoraşu Purecelui, pe lângă că era cel mai bătrân om din sat era şi cel mai urât. Adus de spate, înaintând sprijinit de o cârjă cu tot trupul aplecat înainte şi o cocoaşă imensă în spinare, cu un nas coroiat care îi făcuse pe copii să îl poreclească Năsosu Purecelui, şi cu ochiul stâng care i se mişca tot timpul de la dreapta la stânga şi de la stânga la dreapta, badea Grigoraş era spaima femeilor gravide, să nu carecumva să se mire de el şi copilul care se va naşte să îi semene. Pe de altă parte, era şi cel mai iubit, pentru că era cel mai glumeţ şi mai hâtru moş pe care îl văzuseră panticeuanii vreodată. În fiecare dimineaţă se oprea în faţa cârciumei de la han, şi pentru că singur nu putea să urce cele trei trepte de piatră, începea să lovească cu cârja în pragul uşii şi să strige:

-Haidaţi, tu curve, că v-o vinit on peţâtor fain.

Şi dacă se întâmpla ca fetele să fie în bucătăria din spate, spălând paharele rămase de peste noapte, se apuca de lovit mai tare în uşă, strigând:

-          Haidaţi, tu curve, că vă cotă on ficior fain, numa bun pă măsura vostră să vă astâmpere.

Şi fetele ieşeau râzând, îl prindeau una de o subsioară, una de celalaltă, îl săltau peste treptele de piatră, peste pragul de la intrare şi apoi îl aşezau la masă cu o sticlă de ţuică şi una de vin ars în faţă. Odată aşezat, badea Grigoraş afla cine a mai tras la han, cine a rămas peste noapte, intra în vorbe cu străinii, pentru că mai cu seamă vroia să afle unde în satele de prin jur se mai copsese vreo văduvă împlinită şi nemângăiată. Apoi le povestea despre muncile lui cu femeile pe care le-a cunoscut pe unde a umblat prin lume şi mulţumit de o asemenea dimineaţă, o lua încet înspre casă, ca de fiecare dată, aplecat de spate şi cu câteva pietre în buzunar, să aibă cu ce arunca după copiii ieşiţi de la şcoală.

Într-una din zile, soarele urcă bine de tot pe cer deasupra hanului, fără ca Grigoraşu Purecelui să fi fost văzut sau auzit strigând după „curvele lui Mendel”. Nimănui nu i se păru un lucru curat, însă de la oamenii bătrâni te poţi aştepta la tot felul de slăbiciuni şi toane care să îi ţină în casă. Şi totuşi, când în a doua dimineaţă, nimeni nu bătu cu cârja în poarta cârciumei, Mendel însuşi îşi dădu jos şurţul de la brâu, îşi luă o pereche de cizme în picioare şi străbătu satul până în partea cealaltă, lângă cimitirul vechi, la poalele căruia se găsea casa lui badea Grigoraş. Moşul nu era de găsit nicăieri, şi după cât de tare guiţa porcul în coteţ, se vedea că nu mâncase de două zile. Aşa încât, Mendel trecu strada la casa cea mai apropiată, la Potracănu, pe care îl găsi dormind pe lădoi cu trei mâţe torcând pe burta lui şi nevasta lui curăţând grajdul de una singură. Când auzi că vecinul lor nu e de găsit, muierea Potracănului puse mâna pe mătura, vântură dintr-un şut cele trei pisici, îi croi două bărbatului strigând:

-Scoală, măgariule, că tu dormi ca bou şi badea Grigoraşu Purecelui o perit!

-No ogoie-te, tu muiere, că poate o râmas păstă nopte la Margit.

Aşa că o porniră tustrei înpre alt capăt de sat, către baba Margit, cu care era mare prieten badea Grigoraş, pentru că trei lucruri îi plăcuseră lui în viaţă, femeile, ţuica şi poveştile, dar mai cu seamă unguroaicele, pentru că ştiau găti bine şi erau rele de muscă. Şi pe când intrară la Margit, baba frământa aluat de cozonac, dar nu îl văzuse pe moşu de mai bine de trei zile şi prinse a urla:

-Tuuuuloooooi, asta lucru nu e tistoş, ferească Işteeenuuu!

Se adunară toţi vecinii de pe uliţa lui Margit şi până seara tot satul era în picioare înarmat cu lămpaşe. Au căutat în fiecare beci şi s-au uitat cu atenţie în fântâni, au umblat pe răzoare şi o mână de oameni a luat-o prin cimitir, ca nu carecumva să fi picat şi să zacă între viaţă şi moarte, sau Doamne fereşte!, mort şi neîngropat. A treia zi, le-a trecut prin minte că poate, cum moşu era din cale afară de glumeţ, s-o fi ascuns prin ceva dulap sau cameră cu gând să sperie pe careva şi se poate să fi rămas blocat acolo. Aşa încât, au intrat în camerele de la drum ale femeilor singure, au scotocit prin dulapuri şi lăzi de zestre, însă degeaba.

-Da în pivniţa Gheriului v-aţi uitat? întrebă careva.

-Pivniţa Gheriului, strigară bucuroşi şi o luară cu toţii înpre cămările cu vinuri ale domnişorului Gheriu, unde erau aproape siguri că o să îl găsească sforâind mulţumit printre butoaie cu cana de vin alături, însă nici acolo nu era nici urmă de moş. Femeile începuseră să aprindă lumânări pe prispa casei lui şi sătenii au strâns mâna de la mână, ca să plăteasă prescură neagră la biserică, însă erau cu toţii convinşi că omul nostru zăcea pe undeva mort.

După mai bine de o săptămână, dintr-una din căruţele cu străini care intră pe sub poarta mare a hanului, se coborî, mai bătrân decât îl ştiau şi cu o durere cumplită de picioare, nimeni altul decât Grigoraşu Purecelui.

Share on Facebook

Cum şi de ce s-a hotărât Nichita să taie un porc de mai bine de 200 de kilograme în plină vară, asta nu vă pot spune. Ceea ce ştiu este că şoldanii creşteau în coteţul omului şi aveau să fie numai buni de tăiat înainte de Crăciun, ca în orice gospodărie ţărănească de oameni harnici, însă până atunci mai erau câteva luni bune şi vecinul nostru se gândi poate că n-ar strica câţiva caltaboşi, cârnaţi şi carne friptă în duminica următoare când aveau să vină copiii acasă. Aşa încât, pe la începutul lui August înhămă calul la căruţă, dădu o fugă până la târgul din Cluj şi cumpără pe loc un vier roşu, atât de mare şi de gras, încât pielea lucea pe el gata să pleznească. În grohăiturile nedumerite ale porcului, Nichita biciui calul înspumat de căldura toridă a amiezii de vară, grăbindu-se să ajungă pe Dealul Clujului înainte de lăsarea umbrelor, cu gândul să mai ţină vierul în coteţ vreo câteva zile, să-l îndoape cu făină muiată în oţet de mere, despre care se ştie că frăgezeşte carnea, şi apoi să îl taie pe sfârşit de săptămână. Planurile omului au ieşit pe dos, pentru că porcul, ameţit de toate satele pe lângă care treceau, mai multe decât a putut să îşi închipuie el vreodată, cu imaginea lui despre lume spuberată şi doborât de căldură, începu să se sufoce. Văzând că nu-i de glumă, Nichita trage căruţa la o margine de drum, scotoceşte prin desagă după un satâr, şi fără să mai stea mult pe gânduri îl înjunghie, apoi aşteaptă o vreme să i se scurgă sângele, să nu facă tot un drum până în satul următor.

Cât o fi stat cu căruţa în marginea drumului nu ştiu, însă cert este faptul că acum avea un motiv în plus să se grăbească. Chiar în noaptea aceea, porcul trebuia despicat, curăţat, carnea friptă şi împărţită pe categorii, apoi pusă în oale închise şi scoborâtă pe frânghii până în fântână, la nivelul apei, unde avea să fie păstrată foarte rece, în ciuda căldurii de afară. Pe când a ajuns în pădure, se întunecase de mult, însă vecinul nostru era bărbat vrednic şi se gândea că, drac sau nedrac, el trebuie să ajungă degrabă acasă, aşa că urcă primele serpentine cu mult curaj. Dar cum curajul omului nu a fost niciodată o pavăză împotriva felului în care lumea cată de bine să îi dea peste nas, nu foarte departe de crucea din deal, auzi distinct şi fără putinţă de tăgadă blestemata ceteră a dracului. Suna undeva în beznă, în adâncul pădurii, şi sunetul părea să se despartă ca nişte limbi în mai multe franjuri şi apoi iar devine unul singur, mai tare şi mai aproape. Nichita îngheţă şi pentru o clipă se gândi că va crăpa inima în el de frică şi că se va prăbuşi mort pe spate, peste trupul neînsufleţit al porcului. Calul sforăia şi trăgea căruţa mai departe, mai puţin speriat decât vecinul nostru, care îşi uită pentru moment toate convingerile sale comuniste, îşi spuse în gând o rugăciune şi îşi făcu cruce cu limba în gură, dar degeaba, pentru că hora dracului se auzea tot mai aproape, venind pe cărarea dinspre Vultur. Noaptea în pădure nu vezi nimic, însă copitele pot fi auzite, aşa încât Nichita stinse lămpăşul atârnat de marginea căruţei, opri calul şi se piti lângă porc.

Sunetul ceterii încetă, însă auzi paşi învârtind frunzele şi făcându-şi drum prin tufişurile din apropiere, până când desluşi clar vocea lui Dorda, ţiganul:

-          Mă fraţîlor, văd io bine? Am dat păstă o căruţă cu on porc?

Dorda, împreună cu încă doi ţigani tocmai se întorceau de la o nuntă din Vultureni, o luaseră prin pădure şi cunoscând ei toate poveştile cu dracul, ba ca să Îl îmbuneze, ba ca să îşi ţină de urât, se apucaseră să cânte pe drum jocurile de la horă, până ce, spre marea lor bucurie, Necuratul le scosese în cale aşa dar.

- Ba şi cu un om, le răspunse Nichita celor trei mogâldeţe întunecate oprite în dreptul calului, care când văzură că porcul vorbeşte, o luară la fugă urlând care încotro de aşa drăcovenie, aruncându-şi arcuşul şi viorile. Degeaba striga omul nostru „Staţi băăăăă că io-s Nichita Sfârcanului”, că ţiganii fugeau mâncând pământului. Încă porc care să spună cum îl cheamă nu mai auziseră până atunci. Nu s-au oprit degrabă până când vecinul nostru nu a aprins lămpaşul, a început să îi strige pe nume, s-a apropiat de ei şi au umblat tustrei încă vreun ceas prin pădure să găsească viorile.

Apoi s-au urcat toţi în căruţă şi bucuros nevoie mare, Nichita le-a spus „No daţi-i drumul!”, şi în miez de noapte ţiganii i-au cântat până  ce au ajuns acasă şi tare s-au mai veselit.

- Bine, bine, bade Nichită, îi spun teribil de dezamăgit. Dar asta dovedeşte că nu există nici un drac în Dealul Clujului şi poate că nici n-a existat vreodată.

- D’apoi, mă Vidule, mă. Io am intrat în sat la trei noaptea cu on porc mort în căruţă şi trei ţâgani aşezaţi pă el care cântau la ceteră. Dacă asta nu e lucrătură drăcească, apoi care-i?

Probabil, povestea despre cum o zburat badea Grigoraşu Purecelui cu dracul peste pădure, până departe, în Valea Ierii.

Share on Facebook

Mă tem că înainte de a vă spune în ce fel s-a întâlnit vecinul nostru cu dracul, trebuie să zăbovim preţ de o postare în privinţa lui. Om gospodar, cu casă, grădini şi copii aşezaţi la casele lor pe la oraş, în slujbe bune, Nichita Sfârcanului suferise în ultimii ani de viaţă un atac cerebral , în urma căruia nu mai putea lucra. Se mişca cu dificultate şi vorbea greoi, dar asta nu îl împiedica să bată casele vecinilor şi ale neamurilor, să stea în poveşti, neavând ceva mai bun de făcut. Însa, de la o vreme, Nichita ieşea din casă bodogănind cam pe la aceeaşi oră, în jur de şase jumate, supărat foc, deseori căutându-şi aleanul în bucătăria noastră: „Tuloi tu Ană, îi spunea bunicii, pă Lenuţa mea nici de-i foc nu o mişti din faţa televizorului când îi începe filmu. Da să ştii că nici aieştia de la guvern nu-s bine bine la cap. Amu or băgat pă televizor on film cu nişte curve şi nişte curvuşaguri, că aşe mare cuprărai nu am văzut de când îs io, nici măcar în şeptezăci când am fost portar la căminele studenţeşti din Cluj. Gândeste-te tu că o domnă s-o culcat cu bărbatu fetei ei, d’apoi treabă-i asta? Atâta mi-s de urâte curvele alea când vin la televizor că nici nu pot sta în casă, musai să ies.”

Enervarea lui Nichita pe curvele din serialul Sunset Beach îl aducea aproape în fiecare seară în casa bunicilor, spre marea mea satisfacţie, întrucât pe lângă toate poveştile fantastice pe care mi le-a spus, Nichita mai avea marele merit de a-mi da sfaturi pe dos faţă de toată morala tacită a familiei mele de ţărani harnici:

- Mă Vidule, mă. Prost eşti tu, mă? Tu de aia ai făcut atâta carte şi ai citit atătea cărţi, ca să vii aici la Panticeu să sapi la baraboi? Dacă te mai prind cu sapa în mâna, aşe îţi lipesc  două bote după grumaz de nu te vezi. Lasă să sape proştii aieştia că şi aşe altă treabă n-au.

- No auzi, Ană. Mă face prost la mine în casă, striga bunicul către bunica şi ea îi raspundea:

- No biiinee, măăă Paaavele, doară nu bietu Nichită te-o făcut prost, că săraca mă-ta.

Alteori venea supărat, se aşeza pe locul lui de la capătul lădoiului, bătea cu cârja în podea şi ne povestea cum se apucase de numărat în ziua aceea toate casele care au rămas pustii în Panticeu, cât de multe erau, şi cum de oamenii care au locuit în ele aproape nimeni nu îşi mai aduce aminte şi parcă şi lui îi vine greu să creadă că au existat oarecând.

-Aşe ne-om duce şi noi, mă Nechită, îi răspundea bunica făcându-şi mereu de lucru pe la cuptor şi cine a veni p-aici în urma noastă s-a gândi că n-am fost de când suntem.

Într-una din serile astea se nimereşte la noi mătuşa Marie a lui Trăian, ca de fiecare dată pusă pe fapte mari, gata de ispravă, plină de sfaturi pentru toată lumea şi când dă cu ochii de Nichita, numai ce îşi  sufulcă mînecile şi scoate Biblia din geantă:

- Ne gătăm noi, ne gătăm, Nechită, da să ştii tu de la mine că şi lumea asta s-a găta. Aşe zîce Domnu Hristos că ziua cee va vini ca on hoţ noptea. Nu vezi tu că Hussein aiesta nici on pic nu stă locului, de parcă are tras on drod în cur? Numa om vede că să porneşte on război şi că s-a găta lumea cu tătu. Crezî tu că nenorociţîî ceia la care le-o slobozît bomba-n cap de i-o făcut numa dărăburi, or fost mai răi ca noi? N-or fost nici mai răi nici mai buni, că uomini îs păstă tot. Da dacă nu ne-om pocăi, Nechită, toţi vom peri la fel!, îi spuse mătuşa Marie cu multă bucurie că i s-a dat prilej să pună o bună mărturie despre „adevăr”.

- Tu Marie, i-o răspuns Nechita enervat, tu ştii bine că io am fost comunist. Dacă pchiar este on Dumniezău, io n-am de unde şti şi nici ce planuri are el cu uominii. Da io unul pă tine te-am cunoscut şi când erai fată fecioară şi după ce te-ai pocăit. Şi dacă stau să mă uit bine la tine, on lucru îi clar: câine tărcat ai fost, câine tărcat ai rămas!

Oricât de mult simţ al replicii ar fi avut vecinul nostru dacă era vorba să-i ţină piept Mariei lui Trăian, întâlnirea lui cu dracul din Dealul Clujului a fost puţin mai… „cu cântec”.

Share on Facebook

Nu ştiu câţi dintre voi mai ţineţi minte sau dacă aţi văzut vreodată cuiele acelea boante, mici, cu care se prindeau tălpile bocancilor acum un secol. Era foarte riscant dacă fugeai, păşeai pe un teren accidentat sau dacă dansai, fiindcă rând pe rând cuiele ieşeau, le pierdeai fără să bagi de seamă, şi te puteai trezi ziua în amiaza mare fără tălpi. Generaţii întregi de copii desculţi din Panticeu, cărora Duminica li se dădeau bocancii în picioare ca să meargă la biserică şi care se opreau  după slujbă să se joace călcatea au mâncat bătăi straşnice, pentru că îşi pierdeau cuiele şi tălpile, spre marea bucurie a cizmarului Dimenstein.  Spre necazul său însă, generaţii întregi de panticeuani care luau calea Clujului şi se încumetau să urce prin pădure drumul întortocheat şi plin de hârtoape dinspre dealul ce străjuieşte pământurile satului înspre sud, ştiau că este mult mai bine să îţi dai jos ghetele sau bocancii din picioare şi să străbaţi prima parte a drumului desculţ. Neapărat desculţ şi neapărat înainte de lăsarea umbrelor, pentru că bătrânii povesteau că în desişurile pădurii din Dealul Clujului locuieşte Necuratul. „Măcar până eram copii – îmi povesteşte vecina Nicuţa – ştiem că dracu îi acolo în pădure, şi că dacă nu te apropii de sălaşul lui, te lasă în pace. Da amu vremurile-s altele, lumea s-o schimbat şi poţi umbla cât vrei pân Dealu Clujului şi Valea Păcurarului, că nu-l mai afli. Baiu-i că amu dracu nu-i de aflat nicăieri în lume, că s-o băgat tumna în mintea omului şi el acolo roade ca jermele.”

Însă acum un secol, pe vremea când dracu mai locuia încă în pădurile care pornesc la poalele dealului şi se întind încă până adânc în judeţul Sălaj, drumul spre Sud trecea pe lângă cariera de piatră din Vultur, şi se învârtea prin serpentine ocolind văi împădurite şi destul de adânci, luând căruţelor care coborau înspre târgul din Cluj încărcate cu bucate mai bine de o jumătate de zi. Încolo, înspre Vultureni şi Şoimeni, caii alergau la drum liber şi înainte de seară poposeau la vama Clujului, plătindu-şi în voie megieşul. A treia zi la întoarcere însă, trebuia să te grăbeşti ca să nu te prindă noaptea în voia dracului, pentru că diavolul ăsta avea prostul obicei de a-şi bate joc de călători. Cine îi dăduse lui în grijă drumul spre Panticeu, se gândise pe semne că localnicii ăştia sunt prea sobri şi plini de ei înşişi şi că din când în când ar mai trebui goliţi. La propriu. Pentru că unul din blestemele cu care îi lovea pe muritorii întârziaţi pe meleagurile lui era cufureala. „Să ştii tu de la mine, îmi spunea Luca străbunicu, ori de câte ori ti-i porni la drum, să nu mânci altăce decât o bucată de brânză şi să bei puţînă apă. Că io m-am pornit la Cluj cu Iuănuc Butucu şi Petrea lui Peştean şi pă când am ajuns în pădure o băgat dracu cufureala în ei. <Stai mă-n loc>, strâgă o dată Butucu şi numa-l văd că sare într-o tufă la marginea drumului. Şi după ce vine, numa văd că Petrea să ţîpâ şi el după on gorun şi îşi dă drumu. Şi nici bine nu apucă ăstalalt să să suie în căruţă ţânându-să cu o mână de pântec, că şi sare jos Butucu şi să pişe. Şi mai merem noi preţ de on sfert de ceas şi după aia numa văd că să pişe Petrea.  <Mă Butucule, mă, zîc!, că cu el îndrăznem mai bine că îmi era nepot. Dapoi uom eşti tu, mă? Că de-on ceas de vreme ai pişet mai mulţi copaci ca on câine>. Numa că cufureala asta din Dealu Clujului i-o lovit pă mai mulţi, nu numa pă ei doi, şi pă Victor alu Niculăieş, şi pă Iepuriţa şi Iepuraşu, şi pă Homnoju şi pă Trăianu lu Coroian.” Mi s-a întâmplat şi mie de două ori să văd cum autobuzul către Panticeu opreşte în Dealu Clujului, slobozind câte-un călător grăbit în tufele din marginea drumului, a doua oară iarna, când pădurea era dezgolită, spre deliciul pasagerilor, câţiva dintre ei făcându-şi cruce şi dând din cap: iară l-o muncit nevoia.

Nu ştiu dacă spectacolul oamenilor apucaţi de nevoi îl distra suficient de mult pe diavolul din pădurea Panticeului cât să îşi fi simţit misiunea îndeplinită, cert este, că mai ales pe timp de noapte, se chinuia să le încurce drumul. Acum, ca să fim corecţi până la capăt, trebuie amintit aici că Diavolul nostru avea oareşicari înclinaţii artistice. Era meloman. Şi că în nopţile cu lună, se auzea foarte clar, până la marginea satului, sunet de ceteră venind dinspre pădure. Călătorii întârziaţi pe care îi găsea în pădure sunetul ceterii, luau cuprinşi de spaimă calea întoarsă şi oricât de repede ar fi mânat caii, sau ar fi alergat de unii singuri bezmetici, muzica suna mereu mai aproape  ca şi cum oricine ar fi cântat s-ar fi aflat doar la câţiva paşi sau chiar şi în propria căruţă. Îi plăcea să cânte dansuri populare , învârtite şi alerte. Din câte am reuşit să aflu, nu era un diavol trist. Dar despre cum s-a întâlnit cu el în miez de noapte vecinul nostru, Nichita Sfârcanului, în  povestea care va veni.

Share on Facebook

Pentru că în urechile vecinilor noştri, numele meu a fost întotdeauna o ciudăţenie nemaiuzită şi fără nici o noimă, mulţi dintre oamenii din Panticeu care călcau în casa buncii m-au botezat încă de la 2 sau 3 ani după sonoritatea mult mai comună a unui aparat electrocasnic.  „Tu Ană, tu – îi spuneau ei – copchilu aiesta a vost îi de tătului de cuminte. Am mai văzut io copchil să şadă unde-l pui, da ca Video aiesta al vost nu-i nici unu!” Şi într-adevăr, Video Anii Luchiii Martii, aşa cum mi s-a spus în primii ani de viaţă, stătea acolo unde-l puneai, dacă şi numai dacă în camera respectivă cineva povestea ceva. Câtă leşie o turnat vecina Iuliana în lighianul cu haine murdare să le lase „de-a moi”, cum şi-o încărcat badea Iuănuc trei care de fân şi s-o dus să mai cosească de unul, cum şoferul de pe cursă iaraşi o venit beat şi cum vaca Nastasîii din Branişte s-o apucat să umble după taur, erau toate poveşti de-a valma care mă lipeau ţintă pe scaun cu ochii foarte mari şi gura întredeschisă.

Aşa mă fraiereau să stau la injecţii: bunica începea să citească un basm şi eu mă opream din urlat  fără să mai îmi pese de ac şi apoi mult după ce asistenta de la circă plecase, mă ţineam scai după ea, insistând să îmi termine de citit, – „cetete!, cetete!, cetete!” până ce bunica ceda şi se oprea din lucru să îmi citească pentru a zecea sau a suta oară Lupul care a uitat proverbele. „Şi vom lăsa din nou să crească vestita varză iepurească.” „Şi-a fost atâta bucurie, de nu încape pe hârtie.” Şi în continuare, după toţi aceşti ani, fragmentul meu preferat: „Am pentru voi un nou proverb: m-aţi fript, dar eu am să vă fierb!”. Când am început să mai cresc, vegetând în continuare în preajma poveştilor, fără să fug prin curte, fără să mă joc cu copiii, fără să am altă preocupare decât să decapitez muşte şi să aprind pânze de paianjen (care, spre marea mea dezamăgire, nu ardeau ci se topeau pur şi simplu), vecinii au început să vorbească că Video Anii Luchii Martii nu-i „tumna citov”. Pâna acolo încât însăşi bunica s-a lăsat convinsă că sunt prea bleg, prea moale şi vreme de vreo cinci ani succesivi, în fiecare lună august, după ce mă avea în supraveghere aproape o lună din vacanţa de vară, se apuca de dat telefoane , de alertat familia cum că copchilu aiesta trebe dus la „on control”. Doctorii spuneau că sunt perfect sănătos şi că bunica trebuie să aştepte să mai cresc ca să mă trezesc la rândul meu la un nivel satisfăcător de vitalitate, însă rând pe rând, liceul umanist şi orientarea mea profesională înspre literatură a retezat ultimele speranţe ale familiei.

Aşa încât, cu poveştile nu e de glumit. Deschid acest blog la insistenţele Danei şi ale lui Oleg, însă promit să îl închei în clipa în care voi fi terminat cu tot ceea ce reuşesc să îmi amintesc, ca să nu îmi exasperez cititorii ducându-i în preajma „unui control”.

Share on Facebook